Epistolă către bogații acestei lumi
De orice natură ar fi această bogăție, intelectuală, lăuntrică, fizică, socială, profesională, familială, economică, ea este neputincioasă în fața morții. „În general, occidentalii, au făcut tot ce le-a stat în putinţă să se asigure că n-au nevoie de Dumnezeu în viaţa lor. Un singur lucru însă le scapă. Sunt neputincioşi în faţa bolii şi în faţa morţii. Pe acestea nu le pot stăpâni, nu le pot domina” am scris în ultimul articol publicat. Iar pentru că acest lucru a fost interpretat de către unii după bunul lor plac, și chiar am fost catalogat ca unul ce sunt împotriva dezvoltării tehnicilor medicale și a modernizării spitalelor, am făcut o selecție din minunata slujbă a înmormântării prin care vreau să evidențiez în fața cărei morți am spus eu că occidentalii (și nu numai) sunt neputincioși. Iar faptul că aș fi împotriva dezvoltării și modernizării tehnicilor de îngrijire din domeniul sanitar cred că poate fi simplu contrazis de meseria mea: asistent medical generalist. Iar dacă nici rândurile ce urmează nu sunt edificatoare…rogu-vă să vă faceți timp să „vizitați” o clinică de oncologie (eventual una de copii) sau una de îngrijiri paliative. Și cu siguranță vă veți afla neputincioși în fața morții. Oricât de bogați ați fi. Chiar și în tehnici medicale de ultimă generație. Și încă o mică precizare, eu nu sunt un apropiat al Bisericii, eu sunt un membru al Bisericii.
***
Văzându‑mă zăcând fără glas şi fără suflare, plângeţi toţi pentru mine, fraţilor şi prietenilor, rudelor şi cunoscuţilor, căci ieri vorbeam cu voi şi fără de veste mi‑a venit înfricoşătorul ceas al morţii. Ci veniţi toţi care mă iubiţi şi mă sărutaţi cu sărutarea cea mai de pe urmă, că de acum nu voi mai umbla, nici nu voi mai vorbi cu voi. Pentru că mă duc la Judecătorul, unde nu este părtinire; căci sluga şi stăpânul împreună vor sta; împăratul şi ostaşul, bogatul şi săracul în aceeaşi cinste vor fi; şi fiecare, după faptele sale, sau se va preamări sau se va ruşina. Ci vă rog pe toţi şi mă cucernicesc vouă, să vă rugaţi neîncetat lui Hristos‑Dumnezeu pentru mine, ca să nu fiu rânduit, după păcatele mele, la locul de pedeapsă, ci să mă aşeze unde este lumina vieţii.
Veniţi, fraţilor, să dăm mortului sărutarea cea mai de pe urmă, mulţumind lui Dumnezeu; căci acesta a ieşit din rudenia sa şi de groapă se apropie, nemaiîngrijindu‑se de cele deşarte şi de trupul cel mult‑pătimitor. Unde sunt acum rudele şi prietenii, căci iată ne despărţim? Să ne rugăm ca Domnul să‑i facă odihnă.
Ce despărţire este, o fraţilor! Ce tânguire, ce plângere în ceasul de acum! Deci, veniţi să sărutăm pe cel ce puţin mai înainte a fost cu noi. Că se dă gropii, cu pământ se acoperă, în întuneric se sălăşluieşte, cu morţii se îngroapă. Toate rudele şi prietenii, acum când ne despărţim, să ne rugăm ca Domnul să‑i facă odihnă.
Acum toată mărirea cea înşelătoare a deşertăciunii vieţii se desface; pentru că sufletul a părăsit locaşul său, vasul s‑a spart; lutul s‑a făcut negru, fără glas, fără simţire, mort, nemişcat; pe care petrecându‑l la groapă, să ne rugăm Domnului să‑i dea odihnă în veci.
Ce este viaţa noastră? Cu adevărat floare şi abur şi rouă de dimineaţă. Veniţi să vedem lămurit în morminte: unde este frumuseţea trupului, unde sunt tinereţile? Unde sunt ochii şi chipul trupului? Toate s‑au veştejit ca iarba, toate au pierit. Veniţi deci să cădem la Hristos cu lacrimi.
Mare plâns şi tânguire, mare suspin şi nevoie este despărţirea sufletului. Atunci apare iadul şi pierzarea pentru viaţa cea trecătoare, care este umbră fără fiinţă, vis de înşelăciune care se arată ca o nălucă, chin al vieţii pe pământ. Să fugim departe de tot păcatul lumesc, ca să moştenim cele cereşti.
Văzând pe mort zăcând, toţi să ne gândim la ceasul din urmă, căci omul trece ca fumul pe pământ, ca floarea a înflorit, ca iarba s‑a tăiat, cu pânză se înfăşoară, cu pământ se acoperă. Pe acesta lăsându‑l acoperit, lui Hristos să ne rugăm, ca să‑i dea odihnă în veci.
Veniţi urmaşii lui Adam, să vedem pus în pământ pe cel după chipul nostru, dezbrăcat de toată frumuseţea, topit în mormânt, putrejune viermilor, de întuneric stricat, de pământ învelit; pe care lăsându‑l acoperit, lui Hristos să ne rugăm ca să‑i dea odihnă în veci.
Când sufletul este răpit cu putere din trup de îngeri înfricoşători, el uită de toate rudele şi cunoscuţii, şi poartă grijă de cele viitoare, de judecăţile ce vor fi asupra deşertăciunii şi trupului mult chinuit. Veniţi să rugăm pe Judecătorul şi toţi să cerem ca Domnul să‑i ierte cele ce a greşit.
Veniţi, fraţilor, la groapă să vedem ţărâna şi praful, din care am fost zidiţi. Unde mergem acum? Şi ce ne‑am făcut? Cine este săracul sau bogatul? Cine este stăpânul? Cine este slobodul? Au nu sunt toţi ţărână? Frumuseţea chipului a putrezit şi toată floarea tinereţilor a veştejit‑o moartea.
Cu adevărat, toate dulceţile şi măririle vieţii sunt deşertăciune şi stricăciune, pentru că toţi vom pieri, toţi vom muri; împăraţii şi mai‑marii, judecătorii şi căpeteniile, bogaţii şi săracii şi toată firea omenească; căci cei ce oarecând erau în viaţă acum sunt aşezaţi în morminte; pentru care să ne rugăm Domnului să le dea odihnă.
Toate mădularele trupului se arată acum netrebnice; cele ce puţin mai înainte erau mişcătoare, toate sunt nelucrătoare, moarte, nesimţitoare; căci ochii au apus, picioarele s‑au legat, mâinile şi auzul au încetat, limba cu tăcere s‑a îngrădit şi gropii se dă. Cu adevărat deşertăciune sunt toate cele omeneşti.
Care desfătare lumească este lipsită de întristare? Care mărire stă pe pământ neschimbată? Toate sunt mai neputincioase decât umbra, toate mai înşelătoare decât visurile; o clipă numai, şi pe toate acestea moartea le primeşte. Ci întru lumina feţei Tale, Hristoase, şi întru îndulcirea frumuseţii Tale, pe cel pe care l‑ai ales, odihneşte‑l, ca un iubitor de oameni.
Vai, câtă luptă are sufletul când se desparte de trup! Vai, cât lăcrimează atunci, şi nu este cine să‑l miluiască pe dânsul! Către îngeri ridicându‑şi ochii, în zadar se roagă; către oameni mâinile tinzându‑şi, nu are cine să‑i ajute. Pentru aceasta, iubiţii mei fraţi, cunoscând scurtimea vieţii noastre, adormitului să‑i cerem odihnă de la Hristos, şi sufletelor noastre mare milă.
Deşertăciuni sunt toate cele omeneşti. Câte nu rămân după moarte! Nu merge cu noi bogăţia, nu ne însoţeşte mărirea, căci venind moartea, toate acestea pier. Pentru aceasta, lui Hristos celui fără de moarte să‑I strigăm: pe acesta ce s‑a mutat de la noi odihneşte‑l unde este locaşul tuturor celor ce se veselesc.
Unde este dezmierdarea cea lumească? Unde este nălucirea celor trecătoare? Unde este aurul şi argintul? Unde este mulţimea slugilor şi strigarea? Toate sunt ţărână, toate cenuşă, toate umbră. Ci veniţi să strigăm Împăratului celui fără de moarte: Doamne, veşnicelor Tale bunătăţi învredniceşte pe acesta ce s‑a mutat de la noi, odihnindu‑l întru fericirea cea neîmbătrânitoare.
Adusu‑mi‑am aminte de proorocul ce strigă: eu sunt pământ şi cenuşă; şi iarăşi m‑am uitat în morminte şi am văzut oase goale şi am zis: oare, cine este împăratul sau ostaşul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul? Ci odihneşte, Doamne, cu drepţii pe robul Tău.
Început şi temei mi‑a fost mie hotărârea Ta de a mă zidi; căci voind să mă faci fiinţă vie din firea cea nevăzută şi din cea văzută, ai plăsmuit trupul meu din pământ şi mi‑ai dat suflet prin insuflarea Ta cea dumnezeiască şi făcătoare de viaţă. Pentru aceasta, Hristoase, odihneşte pe robul Tău în latura celor vii şi în locaşurile drepţilor.
După chipul şi după asemănarea Ta ai plăsmuit din început pe om, şi l‑ai pus în rai să stăpânească peste făpturile Tale; dar din pizma diavolului fiind amăgit, s‑a făcut părtaş mâncării, călcător poruncilor Tale făcându‑se. Pentru aceasta l‑ai osândit să se întoarcă iarăşi în pământul din care a fost luat, Doamne, şi să‑şi ceară odihnă.
Plâng şi mă tânguiesc când gândesc la moarte şi văd în morminte frumuseţea noastră cea zidită după chipul lui Dumnezeu zăcând: grozavă, fără mărire şi fără chip. O, minune! Ce taină este aceasta, ce s‑a făcut cu noi? Cum ne‑am dat stricăciunii? Cum ne‑am înjugat cu moartea? Cu adevărat, precum este scris după porunca lui Dumnezeu, Care dă adormitului odihnă.
Cu adevărat deşertăciune sunt toate şi viaţa aceasta este umbră şi vis; că în deşert se tulbură tot pământeanul, precum a zis Scriptura: când dobândim lumea, atunci în groapă ne sălăşluim, unde împreună sunt împăraţii şi săracii. Pentru aceasta, Hristoase Dumnezeule, pe robul Tău acesta mutat de la noi odihneşte‑l, ca un iubitor de oameni.
Comentarii
Trimiteți un comentariu