“Cine ştie cîte sute sau mii de trupuri ucise în chinuri se vor fi sfinţit din voia Domnului, ca acela al Părintelui Ilie Lăcătuşu, dar stau nedescoperite şi necinstite?” – Părintele Justin Pârvu
Mărturia Părintelui Ioan de la Rarău
Aflând de la cineva de la Bucureşti de părintele Ilie Lacatusu, care zicea că vorbeşte şi face minuni, de curiozitate am mers şi eu la un prieten care avea maşină şi m-a dus la cimitir. Eu nu cunosc Bucureştiul şi nu ştiam unde să merg. Şi a vrut Dumnezeu ca să vină fata părintelui Ilie Lăcătuşu la cimitir acolo, deşi nu fusese de vreo două-trei zile. Am socotit că Dumnezeu a vrut aşa ca să-mi facă un favor, pentru că eram străin de Bucureşti, la distanţă foarte mare şi poate pentru dorinţa asta de a-l vedea şi de a se confirma ceea ce am auzit, să văd personal cu ochii mei, Dumnezeu a vrut ca să vină. Şi intrând înăuntru, am văzut un mort adevărat, cu ochii închişi, complet, nemişcat. M-am mirat când l-am văzut fără capac deasupra, fără mirosuri. Omul, când moare, în două-trei zile trebuie să-l trateze cu fel de fel de chimicale ca să nu răspândească mirosuri, ca să nu putrezească imediat; sunt mulţi care au început să putrezească din cauza păcatelor. Iar el – nimic, de atâţia ani, trăind în aer ca toţi oamenii, şi descoperit, şi fără nici un fel de miros. M-am pus în genunchi şi capul l-am aplecat pe sicriu şi am făcut o rugăciune. Şi, bineînţeles, în rugăciune am pomenit pe Mântuitorul, Maica Domnului şi după aceea pe el, personal, ca să se roage pentru iertarea păcatelor mele. Şi când am ridicat capul şi m-am uitat la el, era cu ochii deschişi mari. Atunci, neaşteptat – pentru că sfântul face minuni, deschide ochii, se mişcă, vorbeşte la cei care sunt vrednici – eu, socotindu-mă cu totul nevrednic de aşa ceva, am rămas impresionat când am văzut că a deschis ochii mari. Am plecat din nou capul şi am făcut o rugăciune şi când am ridicat din nou capul, ochii i-a mişcat în direcţia mea, se uita cum se uită oamenii fără să învârtă capul dar ochii i-a învârtit exact spre mine. Şi fata Părintelui Lăcătuşu zice: „Părinte, tata vrea să-ţi vorbească, întreabă ceva”. Şi, în clipa aceea, neaşteptând altă invitaţie, m-am uitat în spate; ştiam când eram eu în cimitir că mai erau vreo trei oameni – acum erau vreo patruzeci-cincizeci de oameni în spatele meu. Şi atunci m-am ridicat şi am plecat.
Şi am rămas cu convingerea că Sf. Ilie Lăcătuşu este un sfânt cu adevărat mare, mare înaintea lui Dumnezeu. Nu-i cunosc activitatea, nu-i cunosc viaţa, ştiu că a fost un preot care a făcut puşcărie pe timpul comuniştilor şi din cauza asta nu vor să-l canonizeze conducătorii.
Am mai mers altă dată, ca la doi ani, şi am intrat iar la părintele Ilie Lăcătuşu. Am pus iarăşi capul pe sicriu şi m-am rugat; înainte însă iarăşi am pus mâinile mele pe mâinile lui – ţepene complet, reci ca gheaţa, cum sunt morţii şi, după ce m-am rugat puţin, am pus mâinile mele pe mâinile lui şi am văzut că mâinile lui se mişcă în sus şi în jos, se mişcau cu mâinile mele. …Mâinile mele erau pe mâinile lui şi am văzut că mâinile lui nu mai erau reci ca gheaţa, erau calde. Şi am mişcat să văd dacă se mişcă. Se mişcau mâinile şi am rămas uimit. Am văzut un mort, da’ nu-i mort, un mort viu.
- Cu părintele Ilie aţi auzit şi alte minuni?
Spunea cineva că a vorbit cu el şi am rămas atunci foarte gânditor: cum poate un mort după atâţia ani să vorbească? Cum poate de atâţia ani să fie şi să nu putrezească. Şi am auzit că ar fi spus, înainte de a muri: „Pe mine mă îngropaţi jos dar după nu ştiu câţi ani, o să puneţi preoteasa în locul meu şi pe mine o să mă lăsaţi deasupra” – exact cum s-a întâmplat acum. Era deci şi înainte văzător cu duhul prin darul proorociei. Dacă n-ar fi sfinţii aceştia care străjuiesc ţara noastră din toate părţile şi se roagă pentru noi, nu ştiu ce s-ar fi întâmplat.
Mărturia Părintelui Justin Pârvu
Sfântul Ilie Lăcătuşu, noul mărturisitor din temniţele comuniste – sfântul cu moaşte întregi din RomâniaCu Părintele Ilie Lăcătuşu am stat 4 ani la Periprava, în Deltă. El s-a remarcat, în general, prin interiorizarea lui puternică şi prin tăcere; rar îl auzeai vorbind ceva, şi atunci când o făcea, era foarte important ceea ce spunea, de cele mai multe ori ne îndemna să ne rugăm atunci când eram în vreo primejdie. Despre acest om pot să spun că avea cu adevărat darul smereniei. Căuta tot timpul să nu iasă în evidenţă cu ceva, făcea pe neîsemnatul. Îmi amintesc de o întâmplare minunată din Deltă, când Părintele Ilie a jucat un rol foarte important. În 30 ianuarie, ne-au trimis în colonie, la canal la tăiat de stuf. Vă daţi seama ce însemna lucrul acesta pe un frig de iarnă? Moarte curată. Eram toţi înspăimântaţi, mai ales că îi văzusem şi pe caraliii noştri cu mitraliera, vreo patru mitraliere. Probabil aşteptau să ne execute, crezând că vom refuza comanda. Era o deschidere acolo, de apă, de vreo patruzeci de hectare şi stuful era tocmai în adâncime. Toţi am început să murmurăm şi nu prea aveam de gând să intrăm în apă. Ne-au ordonat să intrăm şi să scoatem câte doi snopi. Pentru cine făceam noi astea? Nu avea nici un sens. Măi şi cum să intri în apă? Calci te duci într-o ştioalnă, nu te mai scoate nimeni de acolo. Am ezitat la început. Dar Părintele Ilie a avut un cuvânt foarte ferm şi ne-a îmbărbătat pe toţi: „Măi, intrăm pentru că ăştia îs puşi pe gând rău; ăştia trag în noi. Să intrăm în apă, că Maica Domnului şi Sfinţii Trei Ierarhi ne vor scoate nevătămaţi”. Măi, şi am intrat. Am ajuns acolo, până la bărbie am intrat în apă. Am tăiat frumos snopi. Şi ne miram cu toţii că lucram ca pe uscat. Unii până la piept, unii până la gât, unii în sfârşit până la jumătate, cum ne-a prins locul pe fiecare acolo. Şi am scos. Am mers vreo trei ore în apă, şi am scos la mal cei doi snopi. Dar nu era numai aşa că-l tai cu frunze, trebuia frumos, curăţat, măsurat, pus la dimensiune şi era un ger de treizeci de grade afară, gheaţa groasă de 20-25 cm, încât vedea nufărul galben înflorit sub gheaţă. Sus ne însoţeau nişte păsări, care ne-au urmărit în tot acest timp şi dedesubt florile de sub gheaţă. Ei bine cu toţii nevătămaţi şi uzi. Curgea apa de pe noi. Mare minune a fost atunci. Că dimineaţa, când am intrat noi era ceaţă, nori şi rece, aşa te prindea la oase. Şi dintr-odată a apărut soarele, măi băieţi, s-a luminat de ziuă. Era o căldură, de se minunau şi caraliii. Ne-am dezbrăcat şi s-au uscat hainele ca la cea mai fierbinte sobă, aşa aburi ieşea din toate. Ne-am încălţat, ne-am îmbrăcat şi hai la colonie. Şi aşa Maica Domnului şi Sfinţii Trei Ierarhi au fost cu noi şi ne-au ajutat, chiar în ziua de 30 ianuarie. Şi vă spun că nu s-a întâmplat să fie nici un bolnav, nici un internat, n-o fost nimic. Şi aceasta datorită rugăciunilor Părintelui Ilie, că altfel cred că eram cu toţii morţi.
Tinereţe, împodobită cu virtuţi
Părintele Ilie Lăcătuşu s-a născut într-o zi sfântă, s-a născut de Sf. Ierarh Nicolae, pe 6 decembrie 1909 şi a văzut lumina zilei într-un sat din Oltenia, în satul Căpătâi.
A provenit dintr-o familie cu mulţi fraţi, şi de mic copil i s-au cultivat dragostea şi apropierea de Dumnezeu. Mama era o femeie deosebit de evlavioasă, iar tatăl era cântăreţ bisericesc şi avea mare grijă să ducă copiii să se roage la biserică în zile de sărbători, să le semene în suflete această dragoste de Dumnezeu şi mai ales modul de a-L cunoaşte, de a-L descoperi pe Dumnezeu.
Astfel, tânărul Ilie de atunci, la îndemnul sufletului şi al cugetului dar şi la îndemnul părintelui din satul natal, urmează cursurile Seminarului Sf. Nicolae din Râmnicu-Vâlcea, iar după terminarea acestora, în anul 1930, se înscrie la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, pe care le urmează şi le absolvă cu înalte aprecieri, în anul 1934.
Calităţile sale de nobleţe sufletească se evidenţiază însă din primii ani ai tinereții. Datorită comportamentului său virtuos, părintele a primit la terminarea cursurilor seminarului din Vâlcea, un premiu de virtute: pentru înaltele virtuţi care îl distinge de colegii săi.
În anul 1930 se înscrie la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Pe lângă înclinaţia deosebită pe care o avea pentru aprofundarea cursurilor dobândite şi pentru cultivarea unor înalte virtuţi morale şi spirituale, a dovedit şi o preocupare atentă pentru semnele timpului, pentru că în anii aceia România se afla în toiul unor frământări sociale mai deosebite.
Slujitor al Domnului şi al neamului românesc
Ca şi în vremurile de astăzi societatea era străbătută de aceleaşi racile: corupţia, politicianismul, traficul de influenţă şi altele, şi altele care nu puteau să-i lase nepăsători pe tinerii acelor vremuri şi, bineînţeles, nici pe cei care se aflau la cursurile Facultăţii de Teologie. Aşa se face că încă de atunci, părintele s-a făcut remarcat prin grija aceasta de a lua partea celor care sunt oropsiţi.
După absolvirea Facultăţii de Teologie din Bucureşti este numit preot paroh la o parohie din Oltenia, Oşica de Jos, unde nu rămâne mult timp, urmând ca în câteva luni să fie numit preot la parohia Buiceşti din Mehedinţi. Şi aici a dovedit o râvnă deosebită, pricepere, apropiere de problemele şi grijile oamenilor; a fost un stâlp şi îndrumător al oamenilor.
În 1940, după începerea celui de-al doilea război mondial, în momentul în care trupele româneşti au primit ordinul să treacă Prutul pentru eliberarea teritoriilor româneşti care fuseseră smulse din trupul ţării, a făcut parte, împreună cu ÎPS Nifon al Olteniei, din Misiunea ortodoxă română care a dus cuvântul Sf. Evanghelii şi în râpa dintre Prut şi Nistru. Aşa se face că în anul 1942 părintele se găsea la Odessa, unde împlineşte cuvântul Domnului şi îl propovăduieşte la românii noştri, la fraţii noştri de peste Prut. Astfel, din vara anului 1942 şi până în primăvara anului 1943 a răspândit Cuvântul Domnului mai întâi la Odessa şi mai apoi la Parohia Serseniţa, jud. Râbniţa (Transnistria). În anul 1943 îl găsim într-o parohie din Râmnic, de unde ne-au rămas câteva scrisori primite după ani şi ani, de la cei pe care i-a păstorit acolo şi care regretau pierderea unui păstor model.
În anul 1944 părintele revine la datoriile spirituale din parohia Buiceşti din Oltenia, unde reface şi susţine moral comunitatea.
Persecuţia şi temniţa
A privit cu mare stăruinţă la semnele timpului său, ridicându-se şi stând ca un adevărat stâlp şi părinte duhovnicesc în fruntea obştii sale, propovăduind împotriva comunismului ateu şi bolşevizării României. Lupta împotriva sistemului totalitarist din România i-a atras însă persecuţia, calvarul ce a urmat. Din anul 1948 au început arestările masive, persecuţii şi prigoane nemaiîntâlnite până în acele vremuri şi primii care au fost întemniţaţi au fost tinerii, au fost intelectualii, au fost militarii de carieră şi preoţii, aceşti buni români care nu voiau şi nu puteau să plece capul în faţa Antihristului.
Este arestat cu o zi înainte de praznicul Sfântului Proroc Ilie, în data de 19 iulie 1952, când este smuls noaptea din sânul familiei şi al enoriaşilor şi trimis la Canal, unde până în octombrie 1952 a fost încadrat în colonia de muncă M.A.I. „Galeşu”, iar din octombrie 1952 până la sfârşitul lui august 1953, a fost încadrat în colonia de muncă M.A.I. „Peninsula” (în celebra brigadă a preoţilor). Ceea ce este interesant de reţinut este faptul că a fost întemniţat, fără să fie condamnat.
Este mutat din septembrie 1953 la Oneşti, unde este încadrat în Formaţiunea de muncă 0680, loc de unde se eliberează la 26.04.1954. În toată această perioadă de detenţie (reeducare) a făcut muncă forţată şi a executat-o în baza deciziei administrative a M.A.I. nr.680/1952.
După eliberare, revine în slujba Bisericii la Buiceşti, pentru a-şi continua misiunea harică. Paharul suferinţelor nu se umpluse însă îndeajuns. Deşi din familia sa odrăsliseră cinci copii, din august 1955 îi mai rămâne în viaţă până astăzi o singură fiică, Maria Sabina.
Întrucât îi întărea pe cei din jur în credinţă, nădejde şi solidaritate, la 01.07.1959, Părintele Ilie Lăcătuşu este arestat pentru a doua oară, tot în baza unei sentinţe administrative, respectiv ordinul M.A.I. nr. 10052/20.07.1959 şi „i se fixează” loc de muncă în Deltă, la Periprava, unde a făcut parte din „Formaţiunea de muncă 0830” (care cuprindea şi lotul preoţilor olteni).
Părintele Ilie, model de sfințenie şi sprijin pentru deţinuţii de la Periprava
A fost o perioadă de la care ne-au rămas mai multe mărturii. Şi părintele Justin Pârvu, un alt mare duhovnic român, un stejar al Ortodoxiei între atâţia şi atâţia alţii, ne lasă poate cele mai vii mărturii, pentru că a stat împreună cu părintele Ilie în toată această perioadă. Erau munci care nu urmăreau decât anihilarea voinţei celor care erau acolo, nu urmăreau decât exterminarea lor fizică. Periprava este un ţinut care este expus unor mari variaţii de temperatură, iernile sunt năprasnice acolo, vânturile sunt foarte puternice, iar ei, chiar iarnă fiind, nu erau îmbrăcaţi decât în acel costum de zeghe, în acea vestimentaţie de zeghe, care era ponosită, roasă şi peticită.
Părintele Justin Pârvu ne-a lăsat o mărturie importantă despre momentul când au fost scoşi chiar de Sf. Trei Ierarhi, la tăiat de stuf pe o zi geroasă şi au fost obligaţi să intre în apa rece din ianuarie, să taie stuf. Părintele Ilie i-a îmbărbătat pe cei din jur, pe cei care au fost acolo şi, împreună rugându-se, a apărut soarele; un soare cald, un soare binecuvântat. Iar după ce au ieşit din apă, şi-au scos hainele, le-au pus la uscat, şi după ce s-au uscat hainele au putut să vină în lagăr complet uscaţi şi nimeni nu s-a îmbolnăvit. Iată, o mare minune s-a întâmplat atunci, lucru care i-a pus pe gânduri şi pe cei care erau paznicii închisorilor şi le-au arătat o dată în plus ce poate să facă puterea credinţei.
Pentru că în momentul în care-i băteau, paznicii lor aveau aceste reacţii, aceste afirmaţii, în sensul că: „Ia să vedem noi, banditule, unde-i Dumnezeul tău, i-a spune: unde-i?” Şi iar îi băteau, dorind să le smulgă credinţa din suflet: Unde-i Dumnezeul Tău?… Au fost situaţii şi ocazii în care Dumnezeu le-a arătat cu prisosinţă că este alături de cei ce sunt tari credinţă şi care nu se lasă îngenuncheaţi, mergând până la capăt.
Eliberarea. Desăvârşirea vieţii duhovniceşti
S-a nevoit mult, făcând muncă forţată până la data de 06.05.1964, când a fost eliberat. În ultima parte a perioadei de detenţie a lucrat şi a fost calificat în meseria de zidar (categoria a V-a), după eliberare stabilindu-i-se domiciliul obligatoriu în Bolintin, raionul Titu. Din ziua de 20.12.1964 revine în slujba zidirii spirituale, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, mai întâi la Parohia Gârdeşti, jud. Teleorman, unde a renovat biserica, o biserică de o importanţă culturală, fiind pictată de N. Grigorescu; acea biserică există şi astăzi şi este o biserică frumoasă ca o catedrală. Aici slujeşte până la 01.08.1970, după care se transferă la Parohia Cucuruzu, jud. Giurgiu, unde se pensionează la 01.01.1978 şi se stabileşte în Bucureşti.
Aceasta este o perioadă în care l-am cunoscut mai bine, pentru că l-am văzut mai des, şi pot să vă spun cu toată dragostea şi cu mâna pe inimă că nu l-am văzut niciodată supărat, în toată această perioadă. Sau poate tocmai atunci când era mai supărat, atunci zâmbea. Avea o voce calmă şi blândă, avea un duh liniştitor, calm, avea această lumină. Avea o lumină în ochi, lumină pe care o remarcă şi acum oamenii dreptcredincioşi, care vin să se închine la capela unde sunt moaştele Părintelui. În această perioadă, până la stingerea lui, părintele era invitat de colegii săi din Bucureşti să slujească la sfintele altare ale bisericilor de aici. Era căutat de credincioşi însetaţi de cuvântul viu al părintelui.
S-a retras în adânc de smerenie – rugându-se, postind şi răbdând – până şi-a dat sfântul său suflet în mâinile Domnului nostru. În toată viaţa sa vremelnică, părintele Ilie l-a iubit pe Mântuitor cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul şi L-a slujit cu smerenie şi devotament. Însă în acelaşi timp a dovedit că i-a iubit şi pe semenii săi ca pe sine însuşi, slujindu-i şi învăţându-i tot timpul adevăratele semne ale nobleţei lui Dumnezeu şi ale desăvârşirii creştine. Pentru familie şi pentru cei care i-au stat în apropiere, trăirea exemplară a vieţii sale morale şi religioase şi suferinţele prin care a trecut au fost şi au rămas întărire de credinţă. Era smerit, era blând, era drept, grăia cu deosebită înţelepciune şi pricepere, era dulce la cuvânt şi avea inimă milostivă. Părintele Ilie Lăcătuşu a iubit mult oamenii şi pentru mântuirea lor a ales Calea Crucii, rămânând în amintirea celor care l-au cunoscut drept un model de viaţă trăită în slujba Domnului.
Trecerea la Domnul şi profeţia Părintelui Ilie
În primăvara anului 1983, starea lui de sănătate se înrăutăţeşte şi este internat la spitalul din Vaslui. Fiind pe patul de spital, în luna iulie şi, vizitându-l, ne-a spus cu două, trei zile înainte: „Dacă ajung să trec de ziua de 22 iulie, mai trăiesc încă doi ani”. În următoarele zile putem spune chiar că îşi revenise. Doctorii erau foarte încântaţi de starea lui de sănătate. Chiar în ziua respectivă, cu două ore înainte, am fost la spital cu mama mea, cu fiica părintelui. Şi părerea medicilor despre starea lui era una bună. Plecând de acolo, după trei ore primim un telefon prin care eram anunţaţi că părintele s-a săvârşit.
După datina străbună au urmat cele rânduite. După dorinţa dânsului s-a construit acea capelă în cimitirul Giuleşti şi a fost depus în una din cripte, la subsol, unde sunt patru cripte sub pământ. A fost zidit acolo şi în toată această perioadă până în anul 1998, convingerea familiei a fost că este un sfânt. Părintele, pe patul de spital, a spus că dacă va trece de ziua de 22 iulie, va mai trăi 2 ani de zile, iar dacă nu, când soţia sa, Ecaterina Lăcătuşu se va săvârşi la 15 ani după dânsul, să fie depusă în aceeaşi criptă în care a fost dânsul îngropat.
Şi aşa se face că în anul 1998, s-au împlinit cei 15 ani. În acea vară, când soţia Părintelui s-a îmbolnăvit, nu eram în ţară şi am primit vestea la începutul lui septembrie. Eram constructor în Israel şi aveam un contract de muncă pe doi ani, pe care nu-l puteam întrerupe. Nu era deloc uşor să mă întorc în ţară. Aşa se face că trecând peste această regulă, peste această cerinţă pe care au impus-o constructorii, am cumpărat bilet de avion. Abia la aeroport am aflat că de fapt se stinsese bunica, prezbitera Ecaterina Lăcătuşu, astfel încât am ajuns la o zi după eveniment, am ajuns pe 28 septembrie, urmând ca pe 29 să aibă loc prohodul, să fie înmormântată.
Şi vreau să vă spun ca o mărturie despre acest fapt că am avut la dispoziţie toată ziua de 28 în care trebuia să facem rost după datină de un sicriu de acela mai mic, pentru oseminte, un vas pentru oseminte. Eram proaspăt venit dintr-o ţară străină şi am mers pe la mai multe centre care confecţionează sicrie, şi am încercat să le dau dolari pentru ca a doua zi dimineaţa să fie gata acest mic sicriu. Vreau să vă spun că nici cu dolari nu am reuşit să găsesc o firmă care să facă acest mic sicriu. Astfel încât dimineaţa zilei în care a trebuit să aibă loc prohodirea prezbiterei ne-a găsit fără sicriu.
Descoperirea sfintelor moaşte
Am procedat la scoaterea părintelui în sensul că, fiind în altă parohie, deci nu în Giuleşti, s-a făcut slujba undeva în Drumul Taberei, după care s-a vorbit cu părintele de acolo ca să facă aici slujba de înmormântare. Şi cu preotul paroh care slujea la cimitirul acesta, Adormirea Maicii Domnului, am procedat la scoaterea sicriului, atât eu cât şi fiica dânsului. S-a spart zidul de la intrarea în criptă şi s-a tras afară sicriul. Era complet, era în foarte bună stare. De regulă sunt 2-3 gropari care să scoată afară sicriul. Aşa a fost şi aici, au fost 2 sau 3 gropari. Şi eram acolo familia, fiica dânsului, încă 2 sau 3 rude, eu şi groparii aceştia. Şi au trecut funiile şi au vrut să-l scoată afară, încercând de 2-3 ori. Sicriul era fix, parcă era lipit de pământ şi n-au reuşit. Au plecat şi au mai chemat câţiva gropar. Cert e că la un moment dat erau vreo 6 gropari în capelă, ca să scoată afară sicriul şi unul dintre gropari a făcut remarca aceasta: „a fost un om gras, nu reuşim să-l scoatem”. Cineva a zis : „De unde, săracul, a fost un om slab, a stat atâţia ani pe patul de spital, nici vorbă”! 
Şi parcă o văd şi acum pe mama, cum s-a apropiat de marginea sicriului, şi-a împreunat mâinile şi a zis doar atât: „Tată, lasă-te scos”. Şi a zis: „să încercăm să-l scoatem acum”. Şi l-au scos imediat, l-au pus pe un cărucior şi urma să desfacă şi capacul. Am mers la picioarele părintelui şi am început să dăm la o parte mahrama. Am început de la pantofi; la început vedeam pantoful, mai dăm puţin, se vedea manşeta de la pantalon, apoi a început să se vadă pantalonul, se vedea deja piciorul întreg.
Exact cu 4 sau 5 zile înainte, televiziunea din Israel a difuzat un documentar despre moaştele Sf. Ioan Iacob de la Hozeva. Documentarul a durat vreo 50 de minute, iar moaştele erau filmate foarte de aproape şi din mai multe unghiuri. Până atunci vă mărturisesc că nu avusesem ocazia să văd sfinte moaşte. Şi acolo am văzut culoarea lor, pentru că era o cameră fixată pe mâini, o alta fixată pe chipul sfântului, la picioare. Şi am început să dăm pantalonul sus şi am văzut că se vedeau exact sfintele moaşte şi aveau o culoare asemănătoare cu cele ale Sf. Ioan Iacob Hozevitul, aşa că am afirmat acolo: „este exact ca Sf. Ioan Iacob de la Hozeva”.
Părintele care era acolo cu dânsul, acum s-a stins, s-a speriat puţin şi a plecat. A crezut că este un strigoi şi a trebuit să aşteptăm să vină cu cortegiul şi să o depună pe prezbitera Ecaterina Lăcătuşu. A venit tata cu cortegiul funerar şi a fost un moment puţin de derută. Era un fapt nemaiîntâlnit această descoperire. În sfârşit, slujba de înmormântare a făcut-o părintele din Drumul Taberei. Şi pentru că era ceva neaşteptat, ceva inedit, ne-am consultat cu părintele Barbu şi ne-am gândit să-l lăsăm într-o criptă laterală. Acolo a stat de pe 1 septembrie până în luna noiembrie.
Demersuri inutile de canonizare
Între timp am înaintat un memoriu către Arhiepiscopia Bucureştilor în octombrie. Eu am fost nevoit să mă întorc la locul de muncă. Cu câteva zile înainte de a pleca, mi-a apărut părintele şi mi-a spus cum trebuia să-i fac acea raclă, pe care o căutasem. Şi s-a potrivit că mai era un grup de muncitori pe care trebuia să-i iau în Israel şi doi dintre ei s-au ocupat de montarea acelor pereţi laterali de sticlă, astfel încât în scurt timp s-a confecţionat şi racla. În luna noiembrie a fost schimbat de către părintele Barbu, iar în luna martie am revenit în ţară.
Anul 1999 a fost un an plin de evenimente, pentru că în luna iulie, mai multe grupări ortodoxe, din Bucureşti şi din ţară, au înaintat memorii Sfântului Sinod al BOR în care se aducea la cunoştinţă această descoperire minunată şi se propunea Sf. Sinod cercetarea acestui caz, al părintelui Ilie Lăcătuşu. Când s-a împlinit un an de la prohodirea trupului părintelui Ilie Lăcătuşu, la capelă a venit IPS Teodosie Snagoveanu, pe vremea aceea era episcop vicar la Arhiepiscopia Bucureştilor, şi a făcut slujba de dezlegare, pentru că unul din criteriile prin care se deosebesc sfintele moaşte de falsele moaşte, este şi acela al prefacerii lor în cele din care sunt, în momentul în care sunt sub anatemă sau sub afurisire. Şi s-a făcut prima slujbă de dezlegare în luna septembrie 1999.
La începutul anului 2000, mai exact pe 6 februarie, la capelă a venit şi mitropolitul Germaniei şi Europei Centrale IPS Serafim, săvârşind o slujbă de dezlegare. Şi după această slujbă de dezlegare, trupul părintelui a rămas în continuare intact, exact aşa cum a fost şi mai înainte. Astfel încât, în chip minunat, pe 13 ianuarie, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române P.F. Teoctist a acceptat să primească familia, pentru a da un răspuns privitor la ceea ce era de făcut în continuare, întrucât familia întotdeauna a voit să aibă binecuvântarea Sfintei Biserici, la tot ceea ce se făcea, la toate demersurile. Patriarhul Teoctist ne-a primit cu dragoste şi, mai mult decât atât, a dat binecuvântare să se deschidă uşa capelei şi celor care vin să se închine, să se roage, să-şi găsească alinare la diferite suferinţe sufleteşti şi trupeşti.
Sfântul Ilie Lăcătuşu, făcător de minuni
Pe 27 februarie, într-o zi de duminică, am lăsat capela deschisă pentru prima dată. Şi acum păstrăm acele amintiri. Evident că şi presa a avut rostul ei pentru că au fost câteva articole în presă legate de faptul că se va deschide uşa capelei, pentru închinare, şi au fost foarte mulţi credincioşi. Vreau să vă relatez din acea primă zi, o mărturisire: după ce au intrat ultimii creştini, am observat pe faţa dreaptă a părintelui, chiar în dreptul ochiului, am observat o linie albă, o dâră şi nu am ştiut ce este. M-am apropiat, şi am văzut că sunt urme ca şi cum ar fi de la lacrimi, de la sare, şi m-am uitat în partea cealaltă, tot la fel, erau urme de vreo 4-5 cm. În momentul în care a intrat ultimul dreptcredincios, eram vreo 3-4 persoane înăuntru, una din aceste persoane a făcut semn că părintele a deschis ochii.
Şi a fost aşa ca o revelaţie, că iată părinţii şi sfinţii sunt prezenţi, ne ascultă întotdeauna. Şi aceasta este o dovadă că sfinţii sunt alături de noi, sunt lângă noi, ne ascultă tot timpul şi ne ajută.
(Viața Părintelui Ilie Lăcătușu a fost întocmită conform relatărilor domnului Mihai Spirache, nepotul Părintelui)
Bibliografie:
Fundaţia Creştină – Părintele Ilie Lăcătuşu: Conferinţă despre personalitatea Părintelui Ilie Lăcătuşu
Părintele Mărturisitor Ilie Lăcătuşu, Viaţa, propuneri şi canonizare – broşură
Viaţa, minunile şi acatistul Părintelui Ilie Lăcătuşu, Editura Areopag.
