De-am avea mii de înaintaşi străluciţi, să ne sârguim noi înşine să întrecem virtutea acelora, ştiind că nimic nu vom dobândi de pe urma sârguinţei altora la judecata viitoare, ba aceasta ne va fi pricină de şi mai mare osândă.

Prin urmare, să nu cugetăm nimic măreţ despre neamul bun după trup, ci şi de-am avea mii de înaintaşi străluciţi, să ne sârguim noi înşine să întrecem virtutea acelora, ştiind că nimic nu vom dobândi de pe urma sârguinţei altora la judecata viitoare, ba aceasta ne va fi pricină de şi mai mare osândă. Că fiind din părinţi buni şi avându-i pildă de acasă, nici aşa nu i-am urmat ca pe nişte învăţători ai noştri. Dar mai cu seamă asta te va osândi, că, fiind urmaş al unor asemenea oameni, ai lucrat în chip nevrednic rădăcina din care te tragi.

Știind acestea, să lucrăm toate, încât să putem fi mântuiţi prin faptele noastre, ca nu cumva să ne înşelăm cu nădejdea în alţii şi atunci, la judecată să aflăm că am rătăcit degeaba, fiindcă nu ne este de nici un folos cunoştinţa aceasta.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Cateheze maritale – Omilii la căsătorie, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2006, pp. 149-150)

Ce pagube îşi pricinuiesc mîntuirii lor cei care păcătuiesc cu nădejdea că se vor mărturisi şi se vor pocăi?

Dar cine poate oare arăta îndeajuns pagubele pe care şi le pricinuiesc lor cei ce păcătuiesc cu nădejdea că se vor pocăi? Eu cred că mulţi creştini se vor osîndi pentru această nădejde deşartă şi amăgitoare, care puţin cîte puţin îi duce în prăpastia cea înfricoşătoare a iadului. Şi cu toate că ei cred că văpaia veşnică este pregătită pentru cei ce păcătuiesc şi nu încetează de la păcat, ei sînt în pace şi fără grijă, fiindcă socotesc tămăduirea păcatelor lor foarte uşoară prin mărturisire şi printr-un canon uşor pentru ele, cugetînd că prin aceasta şi-au împlinit toată datoria.

Multe sînt pagubele unora ca acestora ce păcătuiesc cu nădejdea de pocăinţă, fiindcă ei cugetă că toată pocăinţa lor ar sta numai într-o mărturisire cu oarecare umilinţă. Dar, din pricina acestei uşuratice pocăinţe şi a nădejdii celei mincinoase, cad, ticăloşii, în multe patimi. Şi, după ce cad o dată, lasă apoi slobod frîul părţii cuvîntătoare (al raţiunii) şi al luării aminte şi aleargă ca nişte dobitoace necuvîntătoare pe calea pierzării. De aceea, cine poate număra căderile lor? De cîte ori află prilej la îndemînă, îndată cad în păcat. De cîte ori va voi pofta lor cea rea, îndată cad. De cîte ori le va veni gîndul cel rău, îndată cad în păcatul cu fapta. Dar să cercetăm şi să vedem cîte şi care pot fi pagubele celor ce păcătuiesc cu nădejdea de pocăinţă.

Prima pagubă a celor ce păcătuiesc cu nădejdea de pocăinţă este numărul cel peste măsură al păcatelor lor. Multora dintre aceşti păcătoşi, care consideră că uşor li se vor ierta păcatele lor la mărturisire, li se pare că pot să lucreze în fiecare zi zeci de păcate, atît cu faptele lor cele viclene, cu poftele lor, cu vorbirile cele fără pază şi cu dezmierdările cele necuviincioase, dar mai ales cu smintelile ce le fac celorlalţi, omorîndu-le sufletele. De aceea, după această măsură, socoteala păcatelor lor într-o lună va ajunge la sute de păcate şi, prin urmare, într-un an vor face mai multe zeci de mii păcate. Încît fiecare dintre aceştia, într-un an va lovi de zeci de mii de ori în porţile iadului zicînd: Deschide, deschide! Şi, ajuns aici, ce greutate este ca dreptatea lui Dumnezeu să deschidă porţile iadului unui astfel de păcătos şi să-l lase să cadă în acel adînc? Mai ales că Însuşi Dumnezeu ne înfricoşează cu aceasta, prin gura Proorocului Ieremia, zicînd: Spre durere te-ai doctorit, folos nu-ţi este ţie..., căci cu rana vrăjmaşului te-am lovit pe tine, certare întărită asupra a toată nedreptatea ta; înmulţitu-s-au păcatele tale (Ieremia 30, 11-13).

Cumpăneşte bine, frate, aceste cuvinte! Dumnezeu nu zice că nu te-ai doctorit, ci că nu te-ai folosit din doctorie, căci „spre durere te-ai doctorit, folos nu-ţi este ţie.” Mai ales că ai folosit multe doctorii, căci nu numai o dată te-ai mărturisit, ci de multe ori. Cu toate acestea, mărturisirea, care trebuie să otrăvească şi să omoare păcatele, a slujit la creşterea lor din pricina răutăţilor tale. Căci tu zici în mintea ta: Dacă păcătuiesc, îmi ajunge să mă mărturisesc. Şi, dacă am păcătuit o dată, mai pot păcătui şi altă dată şi încă o dată; căci, de aş face păcate puţine sau multe, eu tot trebuie să mă mărturisesc şi să mă pocăiesc. Cu adevărat tu te-ai doctorit (mărturisit), dar nu ai nici un folos din doctoria aceasta. Căci singurul folos ce-l dobîndeşti din atîtea mărturisiri este că adaugi păcat lîngă păcat, la nesfîrşit, şi nu cunoşti că această mulţime a păcatelor tale te afundă în iad. Iar aceasta te face pe tine vrednic să fii pedepsit de Dumnezeu cu o pedeapsă straşnică, fără milostivire, osîndindu-te ca pe un vrăjmaş al Lui, care greşeşte împotriva Sa atît de mult pe cît este de mare milostivirea Sa. „Cu rana vrăjmaşului te-am lovit pe tine..., înmulţitu-s-au păcatele tale.”

Acelaşi Prooroc Ieremia zice alegoric în alt loc despre sufletul ce se mărturiseşte şi se tămăduieşte de păcate, iar apoi iarăşi păcătuieşte, făcîndu-se astfel de nevindecat şi vrednic de a fi părăsit cu totul de Dumnezeu şi de a fi osîndit: Vindecat-am Babilonul, şi nu s-a tămăduit, părăsitu-l-am pe el…, că s-a apropiat la cer judecata lui (Ieremia 51, 9).

A doua pagubă a celor ce păcătuiesc cu nădejdea pocăinţei stă în covîrşitoarea felurime a păcatelor lor. Căci ei, cu judecata lor cea mincinoasă, zic: Mă voi mărturisi! şi păcătuiesc fără nici o frică, fără nici o sfială; se afundă în adîncurile şi în tina cea mai necurată a păcatului; lucrează fără de ruşine relele pe care nici păgînii nu le lucrează şi se tăvălesc în noroiul şi în necurăţiile în care nu se tăvălesc nici dobitoacele cele necuvîntătoare. Dar ce le face lor Dumnezeu? Nu uită această răutate, ci, cînd va veni vremea, o pedepseşte, după cum zice prin gura Proorocului Osea: Stricatu-s-au după zilele dealului (Osea 9, 11)[6]. Iar (despre) păcatele unor răi ca aceştia: „Îşi va aduce aminte de nedreptăţile lor şi va pedepsi păcatele lor.” Vezi şi chinul cu care îi va pedepsi pe ei Dumnezeu.

A treia pagubă a celor ce păcătuiesc cu nădejdea pocăinţei stă în nebăgarea de seamă, lauda, necăinţa şi tăgăduirea lor. Nebăgarea de seamă, întru cunoştinţă, faţă de mîntuire şi de toate poruncile lui Dumnezeu este păcat. Şi, după cum zice Solomon: Cînd va ajunge necredinciosul în adîncul răutăţilor nu bagă în seamă (Pildele lui Solomon 18, 3), aşa şi aceştia, cînd ajung la cele mai de pe urmă ale răutăţii, li se orbeşte mintea, li se împietreşte inima şi cu desăvîrşire nu mai au grijă de păcat. Iar unii dintre ei merg şi mai departe, căci nu numai că nu bagă de seamă, ci, aflîndu-se în păcatele lor, se veselesc şi se laudă cu ele, ca şi cu nişte mari isprăvi ale lor, după cum zice Solomon: O, cei ce se veselesc de rele şi se bucură de răzvrătirea cea rea! (Pildele lui Solomon 2, 14). Şi Proorocul Isaia zice: Şi păcatul lor, ca al Sodomei l-au vestit şi l-au arătat (Isaia 3, 8). Şi, aceia care ziceau: „Să păcătuiesc acum şi apoi mă voi mărturisi şi mă voi pocăi”, ajungînd în adîncul răutăţilor, nu mai voiesc nici să se mărturisească, nici să se pocăiască. Şi, de s-ar întîmpla vreodată a voi, nu vor mai putea, căci obiceiul păcatului s-a făcut deprindere la ei şi deprinderea s-a făcut ca o fire şi a învîrtoşat ca o piatră inimile lor, făcîndu-le nesimţitoare şi neprimitoare de pocăinţă şi de îndreptare. Şi aşa mor, ticăloşii, neîndreptaţi şi nepocăiţi. Şi de mirare este că aceşti creştini, care au ajuns în cele mai de pe urmă ale păcatului, îşi mai ţin şi credinţa şi nu se leapădă de ea. Dar viaţa cea rea naşte dogme rele, după cum spune dumnezeiescul Ioan Gură de Aur.

Vezi, frate, cîte pagube? Vezi ce fel de pierzare îşi pricinuiesc cei ce păcătuiesc cu mincinoasa nădejde că se vor mărturisi şi se vor pocăi? Pentru aceasta, cu înţelepciune a zis Avva Isaac Sirul: „Cel ce cu nădejdea de pocăinţă alunecă a doua oară, acesta cu vicleşug umblă cu Dumnezeu. Acestuia îi vine moartea pe nesimţite şi nu mai apucă timpul nădăjduit de el, ca să împlinească faptele bune” (Cuvîntul 60). Asemănător zice şi marele Vasile: „Cel ce petrece cu nădejdea de pocăinţă are chipul vicleşugului şi s-a lipsit de pocăinţă” (Cuvîntul 3, pentru pocăinţă). La acestea se potriveşte şi ceea ce a zis Sfîntul Ambrozie: „Uşurinţa iertării dă îndemnare de a păcătui!”

FERICITUL AUGUSTIN FACE O PROOROCIE IN CARE SPUNE CUM VA FI LUMEA LA SFARSITUL EI.
-Ce spuneti, se potrivesc cele 10 puncte scrise mai jos cu timpul in care traim noi? Oare o fi vorba de noi?
-Se apropie sfarsitul si poate cu noi a si inceput?
-Ce ar trebui sa facem ca Dumnezeu sa mai amane inceputul sfarsitului nostru si a intregii omeniri?

Trândavia.

Trândavia este pacatul de moarte caruia îi urmeaza: deznadejdea, lenea, nepasarea, neglijenta, impietatea, necredinta, slabanogirea, osândirea altuia, amânarea s.a., care sunt copiii trândaviei. Cel stapânit de trândavie uraste cele prezente si doreste pe cele ce nu sunt de fata" (Sf. Ioan Damaschin). "Multa nepasare si trândavie este mai vatamatoare decât toata lucrarea diavoleasca, si diavolul care îi stapâneste, prin trândavie îi stapâneste. Pe când cel râvnitor si veghetor cu sufletul, de toate acestea este scapat si le biruieste cu totul, caci cel veghetor are aparatori rugaciunea, evlavia, pocainta, caldura, studiul, cinstea, frica de Dumnezeu, spovedania, cugetarea la Sfintele Scripturi, prin care gaseste viata vesnica".

 Lacomia pântecelui.

Lacomia este pacatul de moarte din care se naste: risipa, ilegalitatea, juramântul mincinos, betia, furtul, senzualitatea, rapirea, 1ingusirea, nerusinarea, nesaturarea. Toate aeestea sunt progeniturile si rodul lacomiei pântecelui. "Grija de pântece este radacina tuturor relelor. "Cel ce-si îngrijeste stomacul si lupta sa biruiasca duhul curviei este asemenea celui ce voieste sa stinga focul cu gaz. Când pântecele este strâmtorat, se smereste inima; dar când acesta este îngrijit, gândul se fudu1este". (Sf. loan Scärarul) "Cine se îndestuleaza cu mâncarea se aseamana cu animalele si cu fiarele: cu tigrul, cu leul, cu ursul si cu porcii, si nu cu oamenii". (Sf. Joan Hrisostom) "Nu murdaria este rea, ci lacomia pântecelui. Caci multa mâncare si deasa mâncare este cauza desfrânarii". (Maxim Marturisitorul) "Însa mare bun este postul. Acesta nimiceste ranile pacatului, poto1este aprinderea patimilor trupesti si le îmblânzeste, este salasu1 bunatatii, odraslire a rodului bucuriei" (Sf. S. Metafrast). Iar cel ce posteste pe toate acestea le biruieste si le dispretuieste, pentru ca postul este însotit de înfrânare, de nevointa, de curatie si de rugaciune.

Iubirea de argint

Iubirea de argint este radacina tuturor relelor, dupa cuvântul Sf. Apostol Pavel, caci dintr-însa se nasc: marturia mincinoasa, 1acomia, minciuna, nemilostivirea, vic1esugul, nedreptatea, furtul, batjocorirea celor sfinte, camataria, închinarea la idoli. Toate acestea sunt roadele si copiii iubirii de argint. Iubirea de argint este alipirea iraţionala de bani, este patima înfricosata, nedreapta, faradelege şi nesăturata. Iubitorul de argint este mai nenorocit decât toti; are totul si nu are nimic. Niciodata nu se ridica satul de la masa, iar daca este invitat Ia altcineva manânca precum porcul. Niciodata nu este îndestulat cu ceea ce are; iar, pe Iânga ceea ce are doreste, daca ar fi cu putinta, sa gramadeasca toti banii din lume. Iubitorul de argint si lacomii sint cei mai mari, mai înfricosati, rnai vatamatori materialisti si dusmani ai omenirii. Bogatul iubitor de argint se aseamana cu animalul care transporta aur, dar se hraneste cu paie. Marele Vasile zice despre iubitorul de argint: "Necontenit vede aur, necontenit cugeta Ia aur si numai pe acesta îl vede înaintea ochilor si-si aduce aminte numai de el". Dar cel ce face milostenie, pe toate acestea le calca în picioare si de nici una nu este vatamat; caci milostenia face pe om asemenea cu Dumnezeu: milostiv, îndurator, iubitor de oameni, bucuros, compatimitor; il face prieten al lui Durnnezeu, si numele lui este cunoscut tuturor.

Mândria.

Mândria este păcatul de moarte prin care a căzut îngerul şi s-a facut drac şi din lumină a devenit întuneric. Din aceasta se naşte slava desartă, îngâmfarea, ipocrizia, megalomania, aroganţa, înfumurarea, laudaroşenia, neruşinarea, ocara şi altele, care sunt toate fiice ale mândriei. Din mândrie se nasc doua surori: îngâmfarea si nerusinarea. Dupa Sf. Nectarie al Eghinei, îngîmfarea este patima cea mai rea dintre toate si pricina a tuturor relelor dintre oameni. Aceasta produce toate scandalurile, aceasta aduce dezbinarile, provoaca schismele, rastoarna asezamintele, tulbura pacea din lume, aduce lupte si razboaie si toate nenorocirile dintre oameni. Mândria naste nerusinarea, necredinta, ura, mânia, dispretul, dusmania, dispretuirea aproapelui, împietrirea inimii, cruzimea; pe când cel ce are smerenie scapa de toate acestea si le biruieste. Fericit este cel ce are smerenie, caci acela va mosteni pamântul celor blânzi, adica al dreptilor... Caci, cel ce se smereste pe sine se va îna1ta.

 Datoriile parintilor fata de copii

Se stie ca cei mai loviti si biruiti de ispitele veacului nostru sunt copiii si tinerii, fiii nostri sufletesti. Cine poarta aceasta vina pentru caderea si slabirea lor spiritnala ? Ce ar trebui sa facem pentru salvarea si calauzirea lor pe calea cea buna ?
Cea mai mare raspundere pentru catehizarea si povatuirea copiilor, a tinerilor si a fiilor nostri sufletesti o poarta parintii lor trupesti si duhovnicesti.
Datoriile principale ale parintilor catre copiii lor sunt acestea :
A-i iubi (Tit 2, 4);
A-i invata Legea lui Dumnezeu (Exod 12, 26-27), adica dreapta credinta si faptele bune;
A-i invata frica lui Dumnezeu ( Facere 18, 19; Deuteronom );
A le povesti lucrurile cele minunate ale lui Dumnezeu (Exod 10, 2;13,14);
A le povesti judecatile lui Dumnezeu (Ioil 1, 3);
A-i invata cu ascultarea si supunerea (Pilde 4, 3-4);
A-i conduce spre tot lucrul bun (I Timotei 3, 4);
A-i deprinde de mici cu rugaciunea, ascultarea de Biserica, smerenia, viata curata;
A-i mustra cand gresesc (I Regi 2, 23);
A-i indrepta si a-i pedepsi (Deuteronom 8, 5; Pilde 3,12;13, 24);
A nu-i intarata (Efeseni 6, 4; Coloseni 3, 21);
A se ruga lui Dumnezeu pentru binele lor spiritual si material (Facere 17,18; I Paralipomena 29,18);
A-i compatimi, adica a plange cu ei (Psalm 102, 13), cand sunt in suferinta si a nu-i sminti;
A le da pilda buna cu viata lor (IV Rcgi 14, 3; 15, 3; II Paralipomena 34, 2).
Acestea si altele de acest fel sunt datoriile parintilor trupesti fata de fiii lor. Dar si parintii duhovnicesti, ca : arhiereii, staretii de manastiri si schituri, preotii de la parohii, dascalii Bisericii, nasii de botez, de cununie si de calugarie si toti care au fii sufletesti sub a lor ascultare, au mare grija si mare raspundere pentru formarea si cresterea duhovniceasca a fiilor lor sufletesti, spre slava lui Dumnezeu, stiind ca un singur suflet este mai scump decat toata lumea, precum a zis Domnul (Matei 16, 26; Marcu 8, 36-37; Luca 9, 25).
Nepasarea si negrija pastorilor duhovnicesti si trupesti pentru cresterea si indreptarea fiilor lor sufletesti le pedepseste aspru Domnul Dumnezeusi in veacul de acum si in cel viitor, cum citim in Sfanta Scriptura !

-

Gandul la moarte ne cheama sa pretuim ziua. El nu este insotit de o spaima sau de o veste apocaliptica. Momentul mortii este un moment al adevarului, un moment al lui A FI Cel Ce m-ai zidit, miluieste-ma! Domnul are un plan cu mine. Gandul mortii ne ajuta sa intelegem ca Domnul are o relatie de iubire cu noi. 

De ce ne temem de moarte sau apocalipsa? Pentru ca ne temem de cele ascunse din noi. Gandul mortii : atentie la ce traim Sa traim cele intelese fara amanare, fara amagire. Frica de moarte: Frica de a ma trada in dorul cel mai adanc de a fi cu Domnul.

Inlocuirea pocaintei cu invinovatirea permanenta este o piedica in schimbarea si vindecarea noastra. Relatiile sunt ajutate de gandul aducerii aminte de moarte. Dincolo este Cineva si nu e un loc. Daca avem o relatie cu Dumnezeu se naste o indrazneala si o nadejde in mila Lui.

Noi nu avem perceptia launtrica a faptului ca vom muri. De aceea amintirea mortii ma ajuta pentru a ne da seama de moarte si de a trai prezent in fiecare lucru pe care il fac.

E foarte important ca cei mici sa stie despre moartea celor dragi si de a alege daca sa mearga sau nu la inmormantarea lor.

In clipa mortii nu este tarziu sa iertam ceea ce ne-a deranjat la celalalt. Avem sansa sa ne pocaim chiar si in ultima clipa a vietii noastre.

Tresarirea carnii vii in fata mortii este darul lui Dumnezeu. Prin aceasta frica eu supravietuiesc. Domnul a asumat aceasta frica in Ghetsimani. Ea este nevinovata in sine, dar poate fi folosita rau si poate deveni patima. Dar ea ne este de folos. Gandul la moarte poate fi si unul de bucurie. In noi este un dor de viata adevarata si stim ca asta se implineste adevarat in viata de dincolo.