GENETICA ACUM 3.500 DE ANI
Cu toata mirarea multora, documentul exista, si, cu oarecare
bunavointa, textul desluseste problema ereditatii mult mai bine, decat
teoria cromozomica moderna, intrucat indica si factorul primordial al
ereditatii - Dumnezeu: mobilul, izvorul si sustinatorul a tot ce se misca,
traieste si exista.
Iata Genetica moderna, data in nucleu lui Moise, de Mantuitorul
insusi prin revelatie, acum 3.500 ani pe muntele Sinai. Nu e nici o
mirare: Iisus avea conducerea spirituala si inainte de venirea Sa in trup
omenesc. Pe urma, ca initia pe Moise in tainele ereditatii nu este nici o
mirare, intrucat cine poate sa cunoasca mai bine omul, decat Cel ce l-a
facut si i-a dat legile vietii ? Cuvantul acesta ramane adevarat chiar
daca Dumnezeu ar fi facut numai prima celula vie si in ea ar fi
comprimat toate posibilitiile ulterioare de dezvoltare, pana la formele
prezente si viitoare, inca nebanuite de noi. Daca va fi fost creatia asa
Dumnezeu e cu atat mai mare.
Staruim asupra faptului ca Iisus e creatorul omului si ca gen
aparte si ca persoana indeosebi pana la sfarsitul vremii. in aceasta creatie
conlucra cu parintii pamantesti menajandu-le libertatea, dar prevenindu-
i ca, in cazul cand ii calca legile, calca viata propriilor lor copii.
Deuteronom 5:
9. Eu, Domnul Dumnezeul tau, sunt Dumnezeu
ravnitor, care pedepseste vina parintilor in copii
pana la al treilea si al patrulea neam - pentru cei ce
Ma urasc.
10. ...Si Ma milostivesc pana la al miilea neam,
catre cei ce Ma iubesc si pazesc poruncile Mele.
Dupa teoria cromozomica, vazuram cum apar genezele recesive
in urmasi: dupa legile ereditatii, care nu sunt altceva decat legile
probabilitatii. Dupe textul Scripturii e clar ca toata recesivitatea apare
in parinti pe urma vreunui pacat. Stiinta, neavand termenul, nu poate
da raspunsul la intrebarea: cum au aparut in ascendenti genezele
defective, prin ce accident, sau dupa care legi ? Sau mai pe larg: prin
ce imprejurare, independenta si anterioara procesului ereditatii, apar in
cromozomi, de unde nu erau, aceste granule infinitezimale degenerative
si cu urmari dezastruoase, pentru o eventuala progenitura ? Ca sa
raspund pe scurt, genezele recesive apar in ascendenti in chip
independent, nu dupa legile probabilitatii, ci dupa legile care atarna
peste faradelegi.
Toate faptele omului, toate miscarile lui, se inseamna undeva,
intr-o nevazuta carte, si se inseamna si in samanta sa, si cu aceasta isi
trage urmasii sub povara ispravilor sale. Legile vietii sunt legile
Creatorului; pacatuiesti impotriva lor, nu scapi fara mustrarea lui
Dumnezeu. Deci, nu ne mai tocmim, ca Dumnezeu n-ar avea cuvant in
biologie si ca venirea lui Iisus la nunta ar fi numai un simplu fapt
divers, fara o semnificatie neinchipuit mai larga pentru aducerea si
conducerea personala a fiecarui om ce vine in lume.
inainte de a exista ca persoane pamantesti, existam ca gand, ca
intentie a lui Dumnezeu. Cine stie, daca nu El are de adus in viata
pamanteasca, in fluviul timpului, atatea fete omenesti, incat numarul
lor sa implineasca toate posibilitatile de configurafie cate le ofera
structura noastra genetica ?
De faptul ca suntem oarecumva anteriori fata de forma noastra
pamanteasca, Dumnezeu ne spune, invatandu-l pe Ieremia, cand acesta
incerca sa se apere de misiunea cu care-l rostuise pe pamant:
Ieremia I.
5. inainte de a te urzi in pantece... te-am sfinfit
si te-am randuit prooroc printre popoare.
Suntem prin urmare de obarsie spirituala, fapturi spirituale,
trimise vremelnic intr-o inchisoare de carne si oase, si implinind un
destin, intre ceilalti fii ai lui Dumnezeu si frati ai nostri.

CARAREA IMPARATIEI-ARSENIE BOCA

Sufletul nu se mosteneste, ci se creeaza de Dumnezeu. Credinta
e o insusire a sufletului, e drept; dar de la Dumnezeu nu vine nimic
rau. Atunci ? Atunci, insusirea sufletului de a-si cunoaste si recunoaste
pe Tatal, sau de-a se lepada de El, e dependent si de constructia
genetica a trupului, in care va avea sa petreaca o vreme. Cuprinsul
credintei se invata; inclinarea de-a o invata sau nu se mosteneste. Inclinarea
sufletului stim ce e catre obarsia sa: "Anima naturaliter christiana".
inclinarea sufletului face interferenfa cu inclinarea trupului in
care a fost trimis. Deci, daca vine intr-un trup in care gaseste numai
dezechilibru, nu-si va putea manifesta inclinarea sa catre cele de sus, ci
va asista neputincios langa un aparat stricat, care nu canta, ci huruie.
Toate chinurile constiintei izvorasc din simtirea acestor infirmitati,
ce zac in strafunduri, si de unde ele rabufnesc pand in suprafafa
faptelor vazute. Ca sa usureze Dumnezeu povara unui suflet, de multe
ori il cruta de cunostinta infirmitatii in care trebuie sa petreaca. Asa
vedem seninatate si la idioti.

CARAREA IMPARATIEI-ARSENIE BOCA

Drumul sufletului dupa moarte
"Cunoasterea are doua momente mari: momentul mortii cand sufletul se dezleaga de necunostinta si momentul invierii cand se dezleaga si trupul de necredinta.Moartea dezleaga sufletul de trup si astfel sufletul ajunge la cunostinta spiritualitatii si a nemuririii sale.Invierea dezleaga trupul desavarsit de moarte si de necredinta.Moartea si invierea implinesc in privinta constiintei si a izbavirii de rau,ceea ce nu pot face nici ce pot face cele mai impresionante nevointe ale sfinteniei..Cand a sunat ceasul iesirii din lume,sufletul se retrage din trup si se aduna inspre cap.De aceea cei care au dus o viata duhovniceasca intensa,li se insenineaza fata cu o lumina neobisnuita.La multi dintre sfintii nevoitori ai pustiei,in vremea iesirii sufletului,le straluceau fetele ca soarele.In vremea aceea o constiinta impacata rasfrange o fata senina,pe cand o constiinta tulburata,rasfrange o fata ingrozita..Desfacerea sufletului de trup,se face in vreme de 3 zile pamantesti,incepand de la momentul pe care-l numim noi moarte.slujba inmormantarii corespunde cu desprinderea deplina a sufletului de trup.La iesirea din corpul pamantesc,sufletul trece in lumea asemenea cu el.a fapturilor nevazute.Fie cu ingerii buni daca a fost bun,fie cu ingerii cazuti daca faptele lui au fost rele.De unde pe pamant erau ceasuri,zile si ani,dincolo e un vesnic astazi..O vesnicie luminoasa pentru sufletul care a dobandit sfintenia,sau o vesnicie intunecoasa,neagra vesnicie,pentru sufletul care a iubit stricaciunea..Acum da sufletul de datoria cunoasterii.Daca sufletul n-a ajuns sau n-a vrut sa ajunga pe pamant la desavarsita cunostinta de sine insusi,el trebuie neaparat ca fiinta spirituala,sa se cunoasca dincolo de mormant.Sufletul trebuie sa-si pronunte judecata,inainte de a-l judeca Dumnezeu.Pe pamant avea ajutorul harului dumnezeiesc,prin sfintele taine.Care-l ajuta sa se cunoasca si sa-si judece purtarea.Dincolo nu se mai poate cunoaste pe sine insusi prin propria lui libertate.Caci misiunea de a descoperi sufletului starea sa de stricaciune,o au ingerii cazuti,demonii,stapanii raului pe pamant.Au sa-i dea acum pe fata toate faptele sale rele,pe care sufletul si le va recunoaste si se va teme cumplit.Toate greselile marturisite la duhovnic,cu inima infranta si smerita,si pentru care sufletul si-a facut canonul,nu se mai afla ca piedica in cale,la trecerea printre cumplitii vamesi ai vazduhului.Caci puterea lui Dumnezeu,le -a sters pe acestea din cartile lor..La aceasta infricosata cercetare a sufetului,sta de fata si ingerul pazitor,care insoteste sufletul toata calatoria aceasta.Vamile cunostintei sunt pentru sufletele de mijloc care mai vad fata lui Dumnezeu chiar daca vor fi osandite..Vrajmasii lui Dumnezeu,ateii, care se inebunesc zicand cu ura ca nu este Dumnezeu,nu mai trec prin vami.ei fiind cu totul fiii pierzarii.Precum nu se apropie ingerul bun de sufletul ce s-a dat pierzarii,asa nu se apropie ingerii rai de sufletele sfintilor,care intr-o stare de contemplatie,se suie la Dumnezeu ca un suvoi de foc.Acum sufletul se inchina lui Dumnezeu,Tatalui sau.Nu prin credinta,ci prin vedere..Cei curati cu inima,vor vedea pe Dumnezeu..Asta-i fericirea..Cunostinta trebuie sa fie deplina pentru stadiul in care se afla sufletul acum..De aceea e condus de ingeri sa vada raiul.Fericirea dreptilor,rasplata faptelor bune,dar mai ales e condus sa-si vada faptele sale bune,pe care le-a facut sau pe care le-ar fi putut face,dar nu le-a facut..Acum cunoaste care era masura data lui de Dumnezeu si cat a implinit- o el..Iar la a 9-a zi de la moarte,a 6-a zi de la ingroparea trupului,sufletul se reintoarce la Dumnezeu si I se inchina.Pe pamant biserica face rugacuni in a 9-a zi pentru cel ce s-a mutat.De la aceasta a doua inchinare a sufletului, din porunca lui Dumnezeu,sufletul merge sa vada si iadul.Suferintele pacatosilor,scrasnirea dintilor,focul cel vesnic..Dupa vedrea iadului,sufletul se intoarce pentru a 3-a oara sa se inchine Domnului.Acum e lamurit..A vazut binele si raul.Acum nu mai vorbeste ca pe pamant,ca nu este rai si iad in imparatia nevazuta a duhurilor,
Arsenie Boca

Ezechiel 3
16. Dupa sapte zile, cuvantul Domnului mi-a vorbit astfel:
17. "Fiul omului, te pun pazitor peste casa lui Israel. Cand vei auzi un cuvant care va iesi din gura Mea, sa-i instiintezi din partea Mea!
18. Cand voi zice celui rau: "Vei muri negresit!", daca nu-l vei instiinta si nu-i vei spune, ca sa-l intorci de la calea lui cea rea si sa-i scapi viata, acel om rau va muri prin nelegiuirea lui, dar ii voi cere sangele din mana ta!
19. Dar daca vei instiinta pe cel rau, si el tot nu se va intoarce de la rautatea lui si de la calea cea rea, va muri prin nelegiuirea lui, dar tu iti vei mantui sufletul!
20. Daca un om neprihanit se va abate de la neprihanirea lui si va face ce este rau, ii voi pune un lat inainte, si va muri. Daca nu l-ai instiintat, va muri prin pacatul lui si nu i se va mai pomeni neprihanirea in care a trait, dar ii voi cere sangele din mana ta!
21. Dar daca vei instiinta pe cel neprihanit sa nu pacatuiasca, si nu va pacatui, va trai, pentru ca a primit instiintarea, iar tu iti vei mantui sufletul!"

VRĂJMAŞUL – ANTIHRIST
"Potrivnicul a dat primul război cu Adam în rai şi, prin el, cu noi cu toţi, întrucât toţi eram în Adam (Romani 5, 12). E
primul război pierdut de om. Înfrângerea lui însă o repetă întreg neamul omenesc, mii de ani de-a rândul; iar ceea ce a făcut Adam
facem şi noi, fiecare. E limpede că la mijloc a fost o neascultare, o încovoiere a unei meniri, dată omului de Dumnezeu (A se vedea şi
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, Filocalia vol. 3).
783. Mântuitorul a înfrânt întâi pe potrivnicul în duh, în apariţia lui personală din pustie, biruind prin dragostea de Dumnezeu
ispita aceluia când îl îmbia cu momeala plăcerii din materia lumii. Noi, muritorii n-avem de a începe lupta de la arătarea făţişă şi
personală a potrivnicului; căci, după unii, ne-ar fugi mintea de spaima arătării lui înfiorătoare. E lucru ştiut că sistemul nostru nervos,
răvăşit de atâtea vicii săvârşite de noi sau de un şir întreg de părinţi înaintaşi, nu suportă impresii prea tari, ca peste toate acestea să
rămână sănătos. Noi trebuie să începem urmarea Mântuitorului de la purificarea de patimi, ca să ajungem după multă vreme la o
sănătate, fizică şi psihică, în stare de a ne apropria, fără primejdii grave, acolo de unde doar Iisus a început lupta. E lucru ştiut şi
probat de medicină că spaimele (traumatismele) peste puterea de răbdare a sistemului nervos îl dezechilibrează şi, după slăbiciunea la
care-l găseşte, poate să-l ducă până la boala epilepsiei, care seamănă mult cu îndrăcirea, descrisă de Evanghelii.
Fireşte că şi noi în lupta cu patimile – treabă de începători, dar care poate ţine o viaţă întreagă – trebuie să dăm cu el o luptă în
duh. În această luptă încă suntem scutiţi prin rânduiala dumnezeiască de a-l vedea în toată fioroasa lui prezenţă.
De la această deosebire încolo, lupta pentru mântuire, atât a Mântuitorului, cât şi a ucenicului, urmează aceeaşi cărare şi stadii.
Astfel, după ce Iisus l-a bătut pe potrivnic în pustie, a venit să-l bată şi în lume, în societatea omenească stăpânită de acela. De aceea,
urmând pe Domnul, spunem că mântuirea nu se câştigă cu o faptă răzleaţă, ci presupune şi o faţă socială; nimeni nu se mântuieşte
singur; de mântuirea sa se mai leagă o mulţime de oameni.
70
784. Mândria lui nu poate răbda bătaie; acesta-i chinul păcatului său că, totuşi, trebuie s-o capete. Deci, dacă a fost bătut când
se lupta cu noi din afară, prin gura lumii, dacă a trebuit să fugă ruşinat, după zeci de ani de lupte dinlăuntru, din trup şi din suflet,
atunci sufletul şi mintea, făcându-se curate, îl prind în prezenţa nevăzută. Atunci, nemaiavând ce face, vine în persoană să se
războiască cu noi. De acum începe războiul minţii omului cu mintea cea vicleană, sau războiul nevăzut. Spre războiul acesta însă să
nu îndrăznească nimeni, de n-a fost chemat de Dumnezeu cu rost de a ruşina puterea vrăjmaşă şi a mai întări neputinţa oamenilor spre
război, căci nu e un război de glumă.
785. Asupra diavolului avem aceste trei arme: Numele Domnului şi al Maicii Domnului, despre care zice Sfântul Ioan Scărarul
că: „Armă mai tare în cer şi pe pământ nu avem, ca numele lui Dumnezeu”. Iar a doua armă pe care o avem împotriva puterii
vrăjmaşe este Sfânta Cruce
(1 Corinteni 1, 18). (Aş întreba pe cei ce nu au cruce: cu ce semn vă apăraţi voi de diavol ?) Ei însă nu au semn, că nu-i lasă (diavolul
n.n.) să-l facă. Nu în zadar semnul Crucii îl numeşte Biserica: „Armă nebiruită asupra diavolului, Crucea Ta ne-ai dat”. Iar a treia
armă de apărare este smerenia sufletului. Deci, chiar în ceasul tulburării tale, să zici în adâncul inimii: „Pentru păcatele mele pătimesc
acestea, Doamne, izbăveşte-mă de cel rău”. Şi întoarce-te cu inimă bună către Dumnezeu, orice gânduri rele ai avea, pălmuindu-ţi
mintea, căci vede Tatăl osteneala fiului şi nicidecum nu-l lasă.
786. Îngăduie Dumnezeu ispititorului să se apropie, ca un vameş al văzduhului, de robii lui Dumnezeu ca să-i cerce nu cumva
să se mai afle la ei ceva iubire de sine, ceva mândrie, sau părere înaltă, şi prin aceasta să-i întineze iarăşi în cele dintâi, sau în mai
mari să-i cufunde.
787. El e „acela” care va veni în numele său – nu al lui Dumnezeu – evreu de neam, care va tirăni sub ascultarea sa tot
pământul. Căci „acela” va primi să fie împărat peste strălucirea tuturor împărăţiilor pământului (Matei 4, 8-9).
788a. Diavolul dă sfaturile lui la toţi, dar nu are putere peste cei ce nu-l ascultă!
788b. Să nu vorbeşti niciodată despre proiectele tale, căci cel rău ştie doar ce vorbeşti nu şi ce gândeşti şi ţi le nimiceşte.
789. Diavolul ştie şi el Scriptura, însă diavoleşte, deoarece mintea lui fiind nebună, strâmbă înţelesul oricărui cuvânt, de vreme
ce el nu stă în adevăr, ci în minciună.
790. „Acela” nu se mulţumeşte numai să înşele pe oameni cu amânarea pocăinţei pe mâine, pe poimâine, la bătrâneţe, ci luptă
nebun cerând: 1. moarte lui Dumnezeu; 2. moarte învăţăturii Sale; 3. moarte creştinilor, ucenicilor Săi; 4. pustiire Bisericii Sale şi
oprirea Sfintei Jertfe celei de-a pururi, care este Sfânta Liturghie.
791. Vrăjmaşul, ca să-şi ajungă ţinta fărădelegii, îmbie sufletului ispita întâi, cea prin plăcere, aducându-i momeli plăcute la
vedere şi bune la gustare, potrivite cu fiecare putere frântă a sufletului în parte.
792. Diavolul prezintă patimile din om ca plăcute şi uşoare.
793. Toată strădania potrivnicului aceasta este: să desfacă dragostea şi cunoştinţa noastră de Dumnezeu şi să le dea, prin
patimi, ca obiect de preocupare nimicul şi absurdul. De aceea, vicleanul nu se dă la o parte de a reduce la nimic şi la absurd chiar şi
virtuţile. Drept aceea, e destul să izbutească o mutare mai încoace, mai aici, a scopului ultim al virtuţilor şi cu asta a redus la nimicul
slavei deşarte şi la absurd toată strădania virtuţii. Iată-ne, printr-o singură întorsătură măiastră a vicleanului, deşertând virtuţile în
sacul spart al patimilor şi culegând, în schimb, vorbe goale de la oameni şi rânjetul lui sinistru. Trebuie, deci, multă şi adâncă
deosebire a gândurilor.
794. Diavolul ştie cât iubeşte Dumnezeu pe om, de aceea îl pârăşte neîncetat înaintea lui Dumnezeu, că-I risipeşte avuţiile.
795. Cel rău vrea să ocupe scaunul lui Dumnezeu.
796. Cu trecere de vreme, satana s-a mai iscusit în rele. Pe cine poate să-l întoarcă împotriva lui Dumnezeu, o face, rânjind (1
Petru 5, 8) bucuros; pe cine iubeşte pe Dumnezeu, dar călătoreşte fără sfat şi întrebare, îl învaţă şi el să iubească pe Dumnezeu şi-l
laudă, că face bine – fără să priceapă unul ca acesta că a căzut la laudă străină şi că în credinţa lui s-a încâlcit un fir subţire de putere
vrăjmaşă.
797. Vicleanul bagă de seamă ce face Dumnezeu şi face şi el la fel. Trimite Dumnezeu slujitori, trimite şi el; trimite Dumnezeu
vedenii, se arată şi el. Propovăduieşte Dumnezeu iubirea de oameni fără deosebiri şi margini, propovăduieşte şi el. Cu un cuvânt:
contraface tot ce face Dumnezeu şi dă de râpă pe oameni cu mulţimea înşelăciunilor.
S-a făcut de-o îndrăzneală nemaipomenită, încât şi lumina dumnezeiască o contraface, nu în înţelesul că s-ar putea apropia să
strâmbe adevărata lumină, căci l-ar face scrum şi nu poate sta într-însa, ci năluceşte şi el o lumină, cu care amăgeşte pe cine poate şi
pe cine vede că umblă cu îndrăzneală după daruri dumnezeieşti, înainte de dobândirea smereniei statornice. Aşa se preface în chip
mincinos şi în înger al luminii (2 Corinteni 11, 14) şi în hristos mincinos (Matei 24, 24) şi înşeala pe mulţi, zicând: „Eu sunt hristos!”
(Luca 21, 8). Şi te trimit să propovăduieşti şi să faci cutare şi cutare…
798. Ştiţi cum sunt nebunii: se dau pe sine de ceva mare şi pretind să li se supună oamenii, se cred pe sine stăpâni şi împăraţi,
că aşa cere boala lor; cu atât mai vârtos o cere Lucifer, începătorul nebuniei. Deci, orice iubire, în păruta lui împărăţie, e o risipire; şi
orice ură – după voia lui cea rea – o mare faptă bună. Dar, împărăţia fiind de drept a lui Dumnezeu, care este lumea întreagă,
chivernisită de oameni cu ură, nu cu iubire, îngrămădeşte pe cheltuitorii ei cu o mare datorie de plată lui Dumnezeu. Orice ascultare
de Stăpânul adevărat al lumii e o daună în împărăţia „stăpânului” nebun şi orice ascultare de stăpânul nebun al pământului
îngrămădeşte pe oameni sub povara unei datorii sau greşeli făcute lui Dumnezeu.
799. Cum zice un Părinte, Antihrist – care nu se mulţumeşte numai cu necredinţa sa, ci vrea necredinţa tuturora – nu va avea
astâmpăr decât în ziua când ar izbuti să ucidă pe Dumnezeu şi să-L azvârle din inima şi mintea celui din urmă credincios rămas pe
pământ; şi nu râvneşte, nebunul la o mândrie mai mare, decât aceea de a termina o dată cu Dumnezeu, iar în locul Lui să-şi împlânte
în sufletul omului ca pe o sabie a iadului, chipul său de fiară.
800. Chinurile cele de pe urmă, cele de la Antihrist, în care va lucra toată puterea Satanei, vor întrece toate prigoanele câte s-au
înteţit asupra creştinilor, de la început până în zilele acelea."
CARAREA IMPARATIEI- ARSENIE BOCA

LUPTA MANTUIRII
Pe o asemenea marita cale, nimeni nu poate merge singur, de nu
va veni mai intai in obstea Bisericii ca sa fie condus de mana nevazuta
a Mintuitorului prin preoti, ucenicii Sai vazuti, trimisi de El in fiecare
rand de oameni. Caci au zis Parintii de demult cuvantul acesta: cine
vrea sa se mantuiasca cu intrebarea sa calatoreasca; pentru ca omul,
care s-a hotarat sa iasa din calea pacatelor sau din gilceava faradelegilor,
se va trezi deodata ca i se vor ridica impotriva trei vrajmasi,
unul dupa altul. Iar vrajmasii mantuirii sunt acestia: lumea, trupul si
diavolul. Pe acestia ii arata ca atare toti Sfintii Parinti.
Prin "lume" se intelege categoria pacatului, adica turma oamenilor
necredinciosi, cei ce din toata voia s-au unit cu sfaturile dracilor.
E lumea pentru care nu s-a rugat Mantuitorul. E gura satului,
gura vecinului si, de multe ori, gura si faptele celor dintr-o casa cu
tine. Acestia sau lumea, iti iarta orice ticalosie ai face, oricat ai indrepta
cu sufletul, dar nu te iarta nicidecum sa le-o iei un pas inainte si
si te faci mai bun. Oamenii acestia ai lumii au o ciudata rusine de a fi
buni. Bunatatea ta ii arde, si se trudesc sa te scoata de vina cu tot felul
de ponoase. "Lumea" e veacul viclean, placul oamenilor si slava
desarta. Gura lumii graieste ale stapanitorului ei. De aceea avem
porunca: 'Nu iubiti lumea, nici cele din lume: pofta trupului, pofta
ochilor si trufia vietii, care nu sunt de la Tatal"
CARAREA IMPARATIEI -ARSENIE BOCA

, ...daca Dumnezeu a facut totul pentru mantuirea
noastra, aceasta nu insemneaza ca noi sa ne dedam lenei, pentru ca a
facut Dumnezeu totul si noi nu mai avem de facut nimic. Dumnezeu a
facut totul din partea Sa, anume: S-a micsorat pe Sine si S-a facut om
adevarat, intru totul asemanandu-Se noua, afara de pacat, ca sa ne
arate cararea cu lucrul si cu persoana Sa. El era si Dumnezeu adevarat,
dar a mers omeneste pe calea cea noua. De aceea, calea mantuirii o
numim calea lui Dumnezeu, pentru ca, cel dintai, El a mers pe ea.
Din buze multi Il urmeaza pe Domnul, dar cand sa treaca
prin moartea de pe cruce - desavarsita lepadare de sine - multi se dau
inapoi. Toti acestia intarzie pe cale. De aceea zic, cine vrea sa vada pe
Domnul in veacul fara de sfarsit, dupa inviere, trebuie sa mearga cu El
toata calea, iar nu numai pand la un loc, sau numai pana la o vreme.
Ramasi in urma de frica sunt destui in toate vremile, dar mai ales in
zilele noastre, temandu-se ca nu cumva din cauza credintei sa-si
primejduiasca viafa aceasta. Noi insa zicem; unde e fericirea aceea, sa 
cadem si noi in "primejdia" in care a cazut Dumnezeu; iar de nu ne
primejduim pentru Dumnezeu e semn ca nu suntem vrednici..
CARAREA IMPARATIEI-ARSENIE BOCA