THOUSANDS OF FREE BLOGGER TEMPLATES

sâmbătă, 21 aprilie 2012

Iubirea este unica religie

S-ar putea sa starnesc controverse sau chiar sa atrag critici prin ceea ce voi spune,dar nu pot sa nu-mi manifest tristetea.Tristete izvorata din polemicile adeptilor unor religii legate de superioritatea unei religii sau alta.Fiecare adept sau practicant al unei religii sustine ca nu exista alt adevar decat in religia sa.Se cauta hibe,se dau interpretari,se acuza,se judeca...Se pune prea mult accent pe dogme si se ignora esentialul.Parca se doreste o diversiune,o debusolare a fiintei umane,o rasturnare a valorilor personale.Religiile au fost inventii umane.Dumnezeu nu a dorit decat ca noi sa cunoastem adevarul si nicidecum sa impartim adevarul in religii.Adevarul divin este de fapt impartit in toate religiile de baza.Fiecare din ele contin cate o parte din adevarul divin.Se spune ca Isus Hristos nu a fost decat un simplu profet,deci om ca si noi,dar insesi cuvintele Coranului Ii zugravesc nasterea miraculoasa.De altfel si Maicii Domnului i se recunosc atributele sfiinteniei.Se spune ca Isus nu este Dumnezeu asa cum il proclama crestinii.Dar nici nu este si nici insusi Isus nu s-a autoproclamat Dumnezeu, ci Fiul Lui.Dar Fiu dupa ce criterii?Are Dumnezeu atribute omenesti?Nu.Dar daca noi suntem creatia Lui,nu suntem de aceeasi origine cu El?Adica de origine divina?Daca eu scriu o carte de exemplu,acea carte este parte din mine desi nu are insusirile mele.Nu are trup, decat coperti si un continut de foi.Dar pentru ca in ea am pus prin cuvinte sufletul meu,inseamna ca are aceeasi origine ca si mine,pentru ca ea ma descopera pe mine.Descopera insusirile mele ca om si dezvaluie cele mai subtile sentimente care ma anima.In acea carte eu imi pun sufletul si deci acea carte devine parte integranta din mine.Prin ea imi fac cunoscute ideile,sentimentele,convingerile,sensibilitatile.Cuvantul scris de mine, ma defineste pe mine.Cuvantul este tot atat de viu ca si o fiinta umana.Dar daca acest cuvant este viu,fiind tot o creatie,si are atata putere,cum dar,noi oamenii,care suntem cele mai complexe fiinte din cate au existat vreodata in univers sa nu fim de origine divina,intocmai ca si Dumnezeu?A nu recunoaste divinitatea originii lui Isus, inseamna de fapt a nu recunoaste nici esenta noastra divina.Ori tot ce exista este de origine divina.Creatia are atribute divine dar nu se poate confunda sau egala cu creatorul.Cartea mea nu ar exista fara mine si in acelasi timp desi contine tot ce am putut pune mai bun in ea,nu ma poate egala.Este atat de simplu pentru mine...Multi considera ca a te inchina la o icoana,sau o racla cu moastele unui sfant,este echivalent cu a te ruga la idoli...Sfintii,ca si apostolii lui Isus,si chiar Isus insusi,nu si-au dorit sa fie preamariti de oameni,de posteritate,sa li se inchine biserici,ode,sau intregi opere de arta.In timpul vietii lor pe care si-au inchinat-o lui Dumnezeu si raspandirii invataturii dumnezeiesti,adica adevarului,au fost smeriti,nicidecum nu-si atribuiau minuni,desi la faceau.Dar aceste minuni le faceau din dorinta lui Dumnezeu,tocmai pentru a-L cunoaste.Dumnezeu a lucrat prin acesti oameni,care niciodata nu si-au spus sfinti si nu s-au ridicat in ochii nimanui.Posteritatea i-a facut idoli fara voia lor.Deci Adevarul este unul singur:Iubirea.Iubirea care ne-a fost revelata in Cuvantul lui Dumnezeu.Religiile contin cate o parte din adevarul divin,universal valabil.Adevarul este ca Dumnezeu este Absolutul La superlativ.Iar singura religie este IUBIREA.Daca iubire ar fi,totul ar fi.Dar pentru ca nu era iubire pe pamant,Dumnezeu a intervenit pentru a ne aduce iubire,prin cuvintele Sale,prin profetii sai,prin Isus.Ei au fost mesagerii lui Dumnezeu insusi.Si noi putem fi mesageri divini,daca ducem mai departe indemnurile divine la iubire,la pace,la toleranta,smerenie.Chiar daca intalnim oameni care sunt impotriva religiei noastre,sau mai mult sunt vehementi in criticarea religiei noastre,sa nu fim virulenti,sa nu ne razboim cu acestia,pentru ca s-ar putea sa nu avem nici noi dreptate si nici ei.Daca ne razboim pentru niste dogme care au fost create de oameni,ne razboim cu noi insine si cu Dumnezeu.Ne facem si noua rau si semenilor nostrii.Intr-o buna zi,care s-ar putea sa fie chiar si ultima zi a vietii noastre aici pe pamant,Dumnezeu ne va dezvalui adevarul,daca in timpul vietii nu am fost capabili datorita orgoliului sa-l vedem.Nimeni nu va ramane fara raspuns atunci.Dar doar cand va voi Dumnezeu ne va fi dezvaluit.Este trist ca oamenii sa razboiasca sa se ucida intre ei pentru o religie sau alta,care au fost inventate de predecesorii nostrii,iar nu de Dumnezeu.Dumnezeu este acelasi si pentru crestini,si pentru musulmani si pentru budhisti si pentru orice alt adept al vreunei alte religii.Suntem cu totii egali in fata lui Dumnezeu si nu vom fi judecati dupa religia careia i-am apartinut,ci dupa faptele noastre.Fiti mai bine mesagerii lui Dumnezeu!Fiti mesagerii iubirii si pacii!


SIMONA POPESCU
Saturday, April 21, 2012
10:38:07 PM

miercuri, 11 aprilie 2012

Destinul poate fi schimbat?

Destinul este traseul pe care il urmam fara a ne putea impotrivi,este crucea data noua de la intrupare.Nu toti cred in destin,cei mai multi spunandu-si ca destinul ni-l facem singuri.Insa nu este nici pe departe asa.Evenimentele majore care se petrec in viata noastra tin de destin si nu de constiinta noastra.Destinul este una dintre lectiile pe care trebuie sa le invatam pentru a evolua spiritual.Viata care ne-a fost data sa o traim, este un lung sir de trairi,de cele mai multe ori dureroase.Suferim de cand ne nastem pana la trecerea in alta dimensiune a existentei noastre,dar suferintele sunt presarate si cu momente de bucurie,de momente de armonizare a fiintei noastre cu divinitatea,cu Dumnezeu.Daca in ce ne priveste,putem sa gestionam cumva trairile noastre,frumoase si mai putin frumoase,sa constientizam ca tot ce lansam in univers se reantoarce la noi,cu o forta mult mai mare decat cea pe care am folosit-o,nu putem spune acelasi lucru daca incercam sa gestionam destinul altei fiinte.Si de altfel acest lucru este imposibil.Nu putem interveni sub nici o forma in destinul nimanui.Numai unul Dumnezeu poate, potrivit unei judecati necunoscute noua.Am vrea poate sa facem un bine cuiva,sa-i facem viata mai buna,sa-i facem o bucurie,dar vedem ca oricat am incerca,parca ne sunt inchise toate usile...Acest lucru inseamna nu numai ca nu putem,ci ca nu avem voie sa intervenim in destinul acelui om...Poate ca ceea ce credem noi ca poate fi benefic aceluia,este de fapt potrivnic lui,sufletului lui.Daca un om traieste o drama si constatam ca oricat am incerca sa indepartam suferinta din viata lui si nu reusim,sa incercam sa-l ajutam sa o depaseasca macar.Sa-i anesteziem suferinta sufleteasca printr-o infuzie de iubire.Sa-l facem sa inteleaga ca exista ceva mai presus de suferintele pamantesti cu mult mai frumos,neasemuit de frumos...Si sa-l facem sa inteleaga ca daca va rabda pana la capat,va fi rasplatit cu fericirea absoluta.Si atunci cand va privi in urma,va zambi si-si va spune ca ar fi gata oricand sa mai sufere doar ca sa guste din fericirea absoluta si sa constientizeze iubirea divina,sa o simta in toata fiinta sa.Trebuie in permanenta sa ne gandim la un lucru extrem de important.Este bine sa intervenim in destinul cuiva sau nu?Ce responsabilitate implica aceasta interventie?Putem sa aducem un plus de iubire in viata acestuia sau mai multa suferinta?Daca nu suntem siguri de sentimentele care ne anima,mai bine sa stam departe de acea fiinta.Indiferent de tipul relatiei care exista intre noi.Putem rani la fel de mult atat un prieten, cat si un iubit,iubita.Niciodata sa nu vindem iluzii,ci sa spunem adevarul in fata.Mai bine spunem ca incercam sa-i inseninam viata decat sa-i promitem si sa nu ne putem onora promisiunea.Mai bine ii spunem ca dorim ca Dumnezeu sa ne ajute sa-i facem viata mai frumoasa,ca noi,oameni fiind,cu slabiciuni si cu neputinte,suntem supusi erorilor de tot felul,dar din bunavointa lui Dumnezeu si prea marea Lui iubire de oameni,vom reusi sa infruntam impreuna toate obstacolele care se pot ivi in calatoria noastra comuna pe acest pamant.Cea mai mare greseala si aducatoare de suferinta,este dorinta unora de a face parte din destinul cuiva,chiar fara ca acela sa doreasca acest lucru.Sunt multi oameni care se agata cu disperare de cineva,obligandu-l efectiv sa ii primeasca in viata acestora.Chiar daca le doresc binele,in inchipuirea lor,daca observa ca aceia nu-i doresc in preajma lor,daca ii resping,ar fi bine sa ii lase in pace.Pentru ca exact ca si la o operatie de transplant,in care organismul poate respinge organul strain lui,ceea ce inseamna incompatibilitate,tot asa si o fiinta poate fi respinsa,chiar daca are initial intentii bune.Poate ca cel care respinge,realizeaza la nivel subtil,ca acel bine nu este de fapt un bine,ci este ceva care poate aduce ceva negativ in viata lui.Ne putem da seama daca suntem benefici cuiva,atunci cand acea persoana ne doreste in preajma sa in permanenta,in caz contrar trebuind sa ne retragem singuri.Daca veti rememora unele intamplari din viata dumneavoastra,veti constata ca si dumneavoastra vi s-a intamplat sa fiti respinsi de catre cineva macar o data in viata.Nu ar trebui sa va intristeze acest lucru, ci sa va bucure,pentru ca nu i-ati provocat o suferinta sufleteasca.Este greu de constientizat acest lucru.Vi s-ar parea paradoxal sau de neinchipuit sa vreti sa faceti un bine de exemplu cuiva si sa fiti respinsi.Dar daca veti analiza mai bine,va veti da seama ca i-ati facut deja binele,fara sa fi actionat in planul fizic.Cand obligam pe cineva sa ne accepte sau sa accepte un ajutor din partea noastra,ii provocam o suferinta de fapt,pentru ca-l obligam sa aiba niste sentimente fata de noi pe care nu le doreste a le avea.Sentimente de iubire sau de recunostinta...Poate ca acela nu este la acelasi nivel spiritual ca noi si atunci nu exista chimia sufletelor.De aici apare suferinta,care poate fi de ambele parti.A  noastra pentru ca suntem respinsi si a celuilalt,pentru ca nu poate avea sentimente fata de noi.


SIMONA POPESCU
Wednesday, April 11, 2012
11:16:12 PM

joi, 5 aprilie 2012

Responsabilitatea-virtute sau obligatie?

Responsabilitatea este o trasatura specific umana si incepe de la o varsta frageda,din copilarie mai exact.Aceasta trasatura trebuie insa inoculata de parinti,care trebuie sa-si invete copiii sa fie responsabili de toate actele pe care acestia le savarsesc,sa-si asume toate faptele,atat cele bune cat si cele mai putin bune,si sa fie capabili sa discearna ce este bine si ce este rau.Numai in felul acesta,copiii se vor dezvolta armonios si vor deveni adultii responsabili din viitor.Ce inseamna a fi responsabil insa?Responsabilitatea nu se refera doar la asumarea faptelor ci si la responsabilitatea fata de sine,la responsabilitatea fata de cei apropiati,fata de semeni in general.Asa cum parintii sunt responsabili de ce fel de oameni vor darui societatii,asa cum invatatorii sunt responsabili de invatatura data ucenicilor,asa cum mai marii popoarelor sunt responsabili de pacea si bunul mers al societatii pe care o conduc,asa cum liderii spirituali sunt responsabili de felul in care ne fac cunoscute legile divine,tot asa si oamenii simpli sunt responsabili de ceea ce fac ei insisi pentru societatea in care traiesc.Societatea incepe cu propria familie.Sau mai bine zis societatea este alcatuita din mai multe familii.Daca nu esti responsabil fata de propria familie cum poti fi fata de societatea in care traiesti?Este imposibil.Daca nu-ti pasa de propria familie,nu-ti va pasa de nimeni.Responsabilitatea vine din iubire si nu din obligatie.Cel ce se simte obligat mai bine sa nu faca nimic.Pentru ca obligatia il va coplesi la un moment dat.Dar iubirea nu-l va obosi niciodata.Este inepuizabila.Un parinte face totul pentru copilul sau din iubire.Tot asa un copil va face totul pentru parintele sau din iubire.Un barbat va face pentru iubita lui totul din iubire si tot asa iubita va face pentru el.Asadar este o responsabilitate ce deriva din iubire.Cel ce nu este responsabil sau nu doreste sa-si asume nici o responsabilitate,nici nu iubeste.Daca cineva spune ca iubeste dar nu o dovedeste prin fapte,minte.Vorbele aceluia sunt ca nisipul in vant.Se risipesc si nu se aseaza niciunde.Cel ce iubeste nu se poate lipsi de prezenta celor iubiti si face tot ce ii sta in putinta pentru ei.Responsabilitatea nu se refera doar la aspectul material ci si la cel spiritual.Dar cel mai important este cel spiritual.Degeaba se ofera material tot ce se poate, daca sufleteste nu se ofera nimic sau prea putin.Sunt multi oameni care ar fi in stare sa-si dea intreaga avere pentru un strop de iubire.Dumneavoastra ce ati alege?Bunastarea sau iubirea?Inclin sa cred ca iubirea.Daca iubire este,atunci totul este.In lipsa iubirii nu exista nimic.Responsabilitatea cea mai mare consta in a fi sinceri in iubire.Putem recunoaste iubirea prin faptul ca acela sau aceea ne doreste in preajma lui,ei,neputandu-se lipsi de prezenta celui iubit.Atunci este iubire.Cand spui cuiva ca il iubesti iti asumi o foarte mare responsabilitate morala.Asa cum Dumnezeu te iubeste si tu ai incredere in iubirea lui,asa si o fiinta careia ii spui ca o iubesti va avea incredere in iubirea ta.Cel mai greu de suportat pentru o fiinta umana este suferinta din iubire,dezamagirea ca nu este iubit asa cum credea.Nu va jucati niciodata cu sentimentele cuiva,pentru ca nu stiti ce furtuni sufletesti puteti starni si nici ce urme vor lasa acele furtuni.Suferintele sufletesti pot atinge pe copii si pe maturi deopotriva,atat barbati cat si femei.Sufletele nu au gen si nu au varsta.Ele doar exista si simt,percep,iubire sau neiubire.Sa fim atenti asadar ce oferim si ce responsabilitati avem fata de semenii nostrii.Daca nu-i putem iubi,atunci nici sa nu-i dorim prin preajma,pentru ca ar suferi.Nimeni nu merita sa sufere.Suferinta este inevitabila in calatoria noastra pe acest pamant,prin aceasta viata,dar macar sa suferim datorita propriilor noastre greseli,ca o purificare a sufletului nostru,iar nu sa suferim dezamagiti de iluziile vandute de altii.


SIMONA POPESCU
Thursday, April 05, 2012