THOUSANDS OF FREE BLOGGER TEMPLATES

vineri, 22 noiembrie 2013

Despre blesteme

Mare lucru este ca omul sa aiba binecuvantarea lui Dumnezeu, ne spune Cuviosul Paisie Aghioritul. Tot ceea ce are binecuvantare sta in picioare. Iar tot ceea nu are binecuvantare nu sta in picioare. Nedreptatea este mare pacat. Toate pacatele au circumstante atenuante, nedreptatea nu are, atrage urgia lui Dumnezeu. Infricosator lucru!

De pilda, se aduna avere cu nedreptate, oamen...
ii traiesc putini ani ca fiii de boier, dar dupa aceea, toate pe care le-au adunat le dau la doctori. Rar, la foarte putini se intampla ca bolile, falimentarile etc, sa fie o incercare de la Dumnezeu. Acestia vor avea plata multa. In acest caz, de obicei, dupa aceea devin mai bogati, ca dreptul Iov. Dar si la multi care nu au reusita, este si din cauza asta: au facut vreo nedreptate.

Blestemul prinde atunci cand exista la mijloc nedreptatea. Cand nu este nedreptate, atunci se intoarce la cel ce l-a rostit. Cel ce primeste blestemul se chinuieste in viata aceasta. Iar cel ce a blestemat se chinuieste si in viata aceasta si se va chinui si in cealalta, pentru ca va fi pedepsit de Dumnezeu ca un ucigas, daca nu se va pocai si spovedi. Pentru ca, sa zicem, poate cineva sa te necajeasca, insa tu, cu blestemul ce i-l dai, este ca si cum ai lua pistolul si l-ai omori. Cu ce drept faci asta? Orice ti-ar fi facut celalalt, nu ai dreptul sa-l omori. Ca sa ajunga sa blesteme cineva, inseamna ca are rautate - atunci cand o spune cu patima, cu inversunare.

Mitropolitul Antonie Plamadeala ne relateaza un caz:

"M-a suparat oarecare, mi-a spus cineva. Si m-am pus pe citit Psaltiri." In popor exista credinta ca citirea Psaltirii, ca pravila la vreme de necaz, sau la imprejurare de dusmani, duce la lamurirea situatiei. Cel care te necajeste se linisteste; cel care te dusmaneste isi schimba gandurile. Cand e numai atata, e foarte bine. Si e cu atat mai bine, cu cat lectura Psaltirii aduce si in sufletul celui ce o citeste sentimente de umilinta duhovniceasca, de rabdare, de incredere in Dumnezeu. Dar uneori Psaltirea se citeste si cu gand - marturisit sau nemarturisit - ca Dumnezeu "sa aleaga intre mine si dusman", cu alte cuvinte, sa-l pedepseasca. Uneori, la unii mai impietriti la inima, gandul merge pana la a dori moartea celui "pus la rugaciuni".

E o mentalitate pagana, anticrestina, rea. Se intampla insa in asemenea cazuri ca celui ce face astfel de rugaciuni, raul dorit altuia se intoarce chiar impotriva sa. Alteori, daca cineva avea vrajba asupra cuiva si-i dorea moartea, apoi il socotea cu mortii si-i facea pomenire, ca la morti, slujindu-i si Liturghie, ca poate, asa va muri.

Impotriva acestui obicei, in Sinodul de la Toledo, s-a hotarat ca, de ar indrazni un preot a face aceasta, sau va sili cineva pe preot, apoi amandoi sa se surghiuneasca si pana la moarte sa nu se impartaseasca cu Sfintele Taine.

Cel care mi-a relatat o astfel de situatie, mi-a marturisit:

"Dupa ce am citit de cateva ori Psaltirea, necazurile mi s-au inmultit. Citisem cu gand rau. Ca pe o vrajitorie. Abia dupa ce m-am spovedit mi s-a luminat cugetul si mi-a venit linistea. M-am impacat si cu cei pe care voisem sa-i aranjez!"

Nici nu se putea altfel. A voi sa faci din Dumnezeu un instrument al pornirilor tale rele, sau al opacitatii tale, socotind ca esti onest, e o dovada de mare ingustime de minte. Cum sa-ti asculte Dumnezeu astfel de rugaciuni?"

Cand se distrug familii intregi sau mor multe persoane intr-o familie, sa stiti ca este din nedreptate, sau din vraji, sau din blestem. De asemenea, cei ce nu se casatoresc este posibil sa fi fost blestemati de parinti (bunici etc), fie la o varsta frageda, fie mai tarziu.

Se cunosc multe cazuri de oameni care s-au chinuit din pricina blestemelor, deoarece au fost vinovati, dar care, atunci cand au inteles ca au fost blestemati, s-au pocait, s-au spovedit si s-au indepartat necazurile. Daca cel ce a fost vinovat spune: "Dumnezeule, am facut asta si asta, iarta-ma", si se spovedeste cu durere si sinceritate, atunci Dumnezeu il va ierta.

Unii dintre crestini recurg la alt subterfugiu pentru a se eschiva de la spovedanie si anume solicita preotului doar "rugaciunea de dezlegare de blestem" din Molitfelnic, care este valabila, dar fara spovedanie este insuficienta. Procedeul este practicat indeosebi de etnia romilor.

Sfantul Ioan Iacob precizeaza: "De asemenea se blesteama singuri fara sa stie si cei care iubesc razbunarea si nu lasa nici un dram nerasplatit, fata de cei care-i nedreptatesc ori ii necajesc. Acestia cand citesc Psaltirea se leaga singuri prin cuvintele prorocesti care glasuiesc: "Doamne, Dumnezeul meu, de-am facut aceasta, de este nedreptate in mainile mele, de am rasplatit rele celor ce imi rasplatesc mie (adica celor ce ma asupresc) sa prigoneasca dar vrajmasul sufletul meu si sa-l prinda. Sa calce in pamant viata mea si slava mea in tarana s-o aseze." (Ps. 6, 3-6)".

In Molitfelnic mai sunt consemnate si molitfele Sfantului Vasile cel Mare care se citesc numai de catre arhiereu sau de preot. Biserica Ortodoxa nu permite ca mireanul sa se substituie preotului si sa indrazneasca sa citeasca molitfele Sfantului Vasile cel Mare sau alte rugaciuni copiate din Molitfelnic si preluate de cartile de rugaciuni unde apare formula: "dezleaga...", caci numai preotul, ca slujitor al Altarului, este intarit prin hirotonie si investit cu Sfanta Taina a Preotiei. Credinciosul mirean are destule arme ca sa se apere de diavol: Sfanta Cruce, smerenia, rugaciunea (psalmii lui David), postul, aghiazma (apa sfintita), Spovedania, precum si tot ajutorul Bisericii.

Un exemplu concret este o versiune a acatistului Sfantului Ciprian care are atasata la sfarsit o rugaciune preluata dintr-un Molitfelnic mai vechi si care cuprinde formula: "Asa, Doamne, Stapane a toate, auzi-ma pe mine, nevrednicul slujitorul Tau (Arhiereu sau Preot - n. n.) si dezleaga..."

Deci, se intelege ca se adreseaza harului preotiei, nu faptelor crestinului. Am intalnit o familie (n. n.) care citea acest acatist si in momentul in care ajungeau la rugaciunea respectiva si pronuntau cuvintele: "dezleaga..." (aceasta formula se repeta de patru ori in cuprinsul acestei rugaciuni - n. n.) le sareau scantei din ochi, ceea ce de fapt, confirma cele subliniate mai sus.

Iata si parerea Parintelui Arsenie despre cum trebuie sa actioneze crestinul in lupta cu vrajmasul: "O mare greseala este ca, atunci cand esti ispitit vizibil, sa-l blestemi pe dracul, sa dialoghezi cu el. El este bucuros ca-l consideri. Trebuie desconsiderat, ca nu-i o putere, e un tolerat. Cu dusmanul nu se sta de vorba. Roaga-te la Dumnezeu, ca puterea Numelui il goneste: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul !

Bunaoara, stii ca Psaltirea este foarte buna si te apuci sa o citesti din scoarta in scoarta. Lipsa de dreapta socoteala! S-a constatat ca diavolului nu-i prea place cititul la Psaltire. Eu recomand o catisma la douazeci si patru de ore. Altfel te bagi singur la adanc si dai o batalie... Poti sa birui, dar sa stii sa inoti, sa stii sa birui.

Dupa ce isi termina rugaciunea aceasta dupa tipic omul se considera achitat de obligatia rugaciunii si se retrage fara nimic de la ceea ce ar trebui sa-l tina prezent. Daca ai rostit un Tatal nostru, daca ai citit un Paraclis si un Acatist e foarte bine. Dar ceea ce, de fapt, trebuie adus la cunostinta, pentru a se intelege, e prezenta inimii continua. Adica sunt mai mult pentru o continua tresarire duhovniceasca. De aceea pot sa spun ca: orice clipa poate sa fie un timp si orice suspinare poate sa fie o rugaciune.

Suspinarea, insa, nu iti ia timp. E la indemana si angajeaza toata fiinta ta: "Of, Doamne!", si ai facut mai mult decat acela care a zis de zece ori Tatal nostru, il stia pe de rost si l-a zis repede. Nu aceasta inseamna castig duhovnicesc: "Am zis multe!". Stii ce faci dupa ce zici multe: "Doamne, am zis... si am depasit pe multi!"

O rugaciune adanca inseamna o tacere adanca.

M-a intrebat cineva de cate ori sa zica rugaciunea, dupa ce un alt parinte ii recomandase sa o spuna de 1.000 de ori. I-am raspuns: "Sa zici o data si sa nu mai termini!". Iar cuiva care m-a intrebat: "Cate metanii sa fac in douazeci si patru de ore?". I-am raspuns: "Ai libertatea sa faci cate poti! Dar sa faci."

Ieromonah Benedict Stancu

marți, 19 noiembrie 2013

Nimic nu este mai urat decat cuvantul care dezbina si vatama sufletul!Nimic nu este mai urat decat un chip schimonosit de ura si de vanitate!Acel chip este uratit de sentimentele ostile,facandu-l asemanator celui intunecat!Si cat de frumos este chipul plin de iubire!Luminos si cald!Multi oameni,fara sa-si dea seama,isi uratesc chipul atunci cand fac rau semenilor si de cele mai multe ori,aceste grimase,raman intiparite pentru totdeauna.De aceea se spune,ca un om bun se cunoaste dupa chip.Cei care fac rau semenilor lor,trimit de fapt duhuri rele care ii ataca,obligandu-i pe acestia sa lupte ca sa scape de influentele nefaste.Iata cat rau poate face un cuvant urat!E ca si cum l-ar infesta cu un virus extrem de periculos si nu l-ar interesa ca ii poate provoca chiar moartea!Rautatea izvoraste din mandrie in primul rand.Din pacate,exista si oameni care se distreaza pe seama vietii altora,facandu-le rau,provocandu-le dureri sufletesti imense...Ceea ce este trist,este ca exista parinti care,dintr-un zel fara noima,se distreaza pe seama vietii copiilor lor!Indepartandu-i de Dumnezeu si impingandu-i sa pacatuiasca,impingandu-i de fapt,pas cu pas,catre nefericire si catre gura iadului...


Simona Popescu

Dracii cunosc multe din mișcările inimii pe baza cuvântului rostit și a mișcărilor văzute ale trupului


 Dracii nu cunosc inimile noastre cum socot unii dintre oameni. Dar ei cunosc multe din mișcările inimii pe baza cuvântului rostit și a mișcărilor văzute ale trupului.


Dracii nu cunosc inimile noastre  cum socot unii dintre oameni.
Căci singurul cunoscător al inimii este cel ce știe mintea oamenilor și a zidit inimile lor pe fiecare deosebit.
Dar ei cunosc multe din mișcările inimii pe baza cuvântului rostit și a mișcărilor văzute ale trupului.
(Evagrie Monahul, Maxime şi cugetări filocalice, Editura Fotini, Galaţi, p. 141)

joi, 7 noiembrie 2013

Cea mai mare necurăție a trupului este o nimica toată față de necurăția sufletului pângărit. 


Cea mai mare necurăție a trupului este o nimica toată față de necurăția sufletului pângărit. Puțină apă și puțin săpun sunt de ajuns ca toată murdăria trupească să fie spălată: și noroiul și păduchii și urâciunea. Însă murdăria sufletului nu se poate spăla cu nici un mijloc, până ce nu se înnoiește sufletul.
Un parchet murdar se spală fără să fie nevoie să-l înlocuieşti cu altul ca să fie curat. Însă aerul încărcat din casă nu se poate spăla cu nimic, nu se poate curăţi, trebuie înlocuit cu aer proaspăt.
Tot aşa trebuie să fie şi cu sufletul. Sufletul întinat trebuie să fie renăscut, reînnoit, ca să fie curat. Când camera are fereastră, este uşor ca aerul stricat să fie dat afară şi înlocuit cu altul proaspăt. Însă cum se va împrospăta aerul în camera lipsită de ferestre şi uşă? Sufletul care are vreo fereastră îndreptată spre Dumnezeu, uşor va fi împrospătat, curăţit, renăscut. Dar cum se va curăţi însă sufletul întinat în care nu este nici-o deschizătură spre Dumnezeu, Izvorul împrospătării şi al întineririi sufletului?
(Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca – Despre durerile oamenilor, vol.4 , Ed. „Credinţa strămoşească”, 2012, pp. 34-35)

Epistolă către bogații acestei lumi


 
Veniţi, fraţilor, la groapă să vedem ţărâna şi praful, din care am fost zidiţi. Unde mergem acum? Şi ce ne‑am făcut? Cine este săracul sau bogatul? Cine este stăpânul? Cine este slobodul? Au nu sunt toţi ţărână? Frumuseţea chipului a putrezit şi toată floarea tinereţilor a veştejit‑o moartea.

De orice natură ar fi această bogăție, intelectuală, lăuntrică, fizică, socială, profesională, familială, economică, ea este neputincioasă în fața morții. „În general, occidentalii, au făcut tot ce le-a stat în putinţă să se asigure că n-au nevoie de Dumnezeu în viaţa lor. Un singur lucru însă le scapă. Sunt neputincioşi în faţa bolii şi în faţa morţii. Pe acestea nu le pot stăpâni, nu le pot domina” am scris în ultimul articol publicat. Iar pentru că acest lucru a fost interpretat de către unii după bunul lor plac, și chiar am fost catalogat ca unul ce sunt împotriva dezvoltării tehnicilor medicale și a modernizării spitalelor, am făcut o selecție din minunata slujbă a înmormântării prin care vreau să evidențiez în fața cărei morți am spus eu că occidentalii (și nu numai) sunt neputincioși. Iar faptul că aș fi împotriva dezvoltării și modernizării tehnicilor de îngrijire din domeniul sanitar cred că poate fi simplu contrazis de meseria mea: asistent medical generalist. Iar dacă nici rândurile ce urmează nu sunt edificatoare…rogu-vă să vă faceți timp să „vizitați” o clinică de oncologie (eventual una de copii) sau una de îngrijiri paliative. Și cu siguranță vă veți afla neputincioși în fața morții. Oricât de bogați ați fi. Chiar și în tehnici medicale de ultimă generație. Și încă o mică precizare, eu nu sunt un apropiat al Bisericii, eu sunt un membru al Bisericii. 
***
Văzându‑mă zăcând fără glas şi fără suflare, plângeţi toţi pentru mine, fraţilor şi prietenilor, rudelor şi cunoscuţilor, căci ieri vorbeam cu voi şi fără de veste mi‑a venit înfricoşătorul ceas al morţii. Ci veniţi toţi care mă iubiţi şi mă sărutaţi cu sărutarea cea mai de pe urmă, că de acum nu voi mai umbla, nici nu voi mai vorbi cu voi. Pentru că mă duc la Judecătorul, unde nu este părtinire; căci sluga şi stăpânul împreună vor sta; împăratul şi ostaşul, bogatul şi săracul în aceeaşi cinste vor fi; şi fiecare, după faptele sale, sau se va preamări sau se va ruşina. Ci vă rog pe toţi şi mă cucernicesc vouă, să vă rugaţi neîncetat lui Hristos‑Dumnezeu pentru mine, ca să nu fiu rânduit, după păcatele mele, la locul de pedeapsă, ci să mă aşeze unde este lumina vieţii.
Veniţi, fraţilor, să dăm mortului sărutarea cea mai de pe urmă, mulţumind lui Dumnezeu; căci acesta a ieşit din rudenia sa şi de groapă se apropie, nemaiîngrijindu‑se de cele deşarte şi de trupul cel mult‑pătimitor. Unde sunt acum rudele şi prietenii, căci iată ne despărţim? Să ne rugăm ca Domnul să‑i facă odihnă.
Ce despărţire este, o fraţilor! Ce tânguire, ce plângere în ceasul de acum! Deci, veniţi să sărutăm pe cel ce puţin mai înainte a fost cu noi. Că se dă gropii, cu pământ se acoperă, în întuneric se sălăşluieşte, cu morţii se îngroapă. Toate rudele şi prietenii, acum când ne despărţim, să ne rugăm ca Domnul să‑i facă odihnă.
Acum toată mărirea cea înşelătoare a deşertăciunii vieţii se desface; pentru că sufletul a părăsit locaşul său, vasul s‑a spart; lutul s‑a făcut negru, fără glas, fără simţire, mort, nemişcat; pe care petrecându‑l la groapă, să ne rugăm Domnului să‑i dea odihnă în veci.
Ce este viaţa noastră? Cu adevărat floare şi abur şi rouă de dimineaţă. Veniţi să vedem lămurit în morminte: unde este frumuseţea trupului, unde sunt tinereţile? Unde sunt ochii şi chipul trupului? Toate s‑au veştejit ca iarba, toate au pierit. Veniţi deci să cădem la Hristos cu lacrimi.
Mare plâns şi tânguire, mare suspin şi nevoie este despărţirea sufletului. Atunci apare iadul şi pierzarea pentru viaţa cea trecătoare, care este umbră fără fiinţă, vis de înşelăciune care se arată ca o nălucă, chin al vieţii pe pământ. Să fugim departe de tot păcatul lumesc, ca să moştenim cele cereşti.
Văzând pe mort zăcând, toţi să ne gândim la ceasul din urmă, căci omul trece ca fumul pe pământ, ca floarea a înflorit, ca iarba s‑a tăiat, cu pânză se înfăşoară, cu pământ se acoperă. Pe acesta lăsându‑l acoperit, lui Hristos să ne rugăm, ca să‑i dea odihnă în veci.
Veniţi urmaşii lui Adam, să vedem pus în pământ pe cel după chipul nostru, dezbrăcat de toată frumuseţea, topit în mormânt, putrejune viermilor, de întuneric stricat, de pământ învelit; pe care lăsându‑l acoperit, lui Hristos să ne rugăm ca să‑i dea odihnă în veci.
Când sufletul este răpit cu putere din trup de îngeri înfricoşători, el uită de toate rudele şi cunoscuţii, şi poartă grijă de cele viitoare, de judecăţile ce vor fi asupra deşertăciunii şi trupului mult chinuit. Veniţi să rugăm pe Judecătorul şi toţi să cerem ca Domnul să‑i ierte cele ce a greşit.
Veniţi, fraţilor, la groapă să vedem ţărâna şi praful, din care am fost zidiţi. Unde mergem acum? Şi ce ne‑am făcut? Cine este săracul sau bogatul? Cine este stăpânul? Cine este slobodul? Au nu sunt toţi ţărână? Frumuseţea chipului a putrezit şi toată floarea tinereţilor a veştejit‑o moartea.
Cu adevărat, toate dulceţile şi măririle vieţii sunt deşertăciune şi stricăciune, pentru că toţi vom pieri, toţi vom muri; împăraţii şi mai‑marii, judecătorii şi căpeteniile, bogaţii şi săracii şi toată firea omenească; căci cei ce oarecând erau în viaţă acum sunt aşezaţi în morminte; pentru care să ne rugăm Domnului să le dea odihnă.
Toate mădularele trupului se arată acum netrebnice; cele ce puţin mai înainte erau mişcătoare, toate sunt nelucrătoare, moarte, nesimţitoare; căci ochii au apus, picioarele s‑au legat, mâinile şi auzul au încetat, limba cu tăcere s‑a îngrădit şi gropii se dă. Cu adevărat deşertăciune sunt toate cele omeneşti.
Care desfătare lumească este lipsită de întristare? Care mărire stă pe pământ neschimbată? Toate sunt mai neputincioase decât umbra, toate mai înşelătoare decât visurile; o clipă numai, şi pe toate acestea moartea le primeşte. Ci întru lumina feţei Tale, Hristoase, şi întru îndulcirea frumuseţii Tale, pe cel pe care l‑ai ales, odihneşte‑l, ca un iubitor de oameni.
Vai, câtă luptă are sufletul când se desparte de trup! Vai, cât lăcrimează atunci, şi nu este cine să‑l miluiască pe dânsul! Către îngeri ridicându‑şi ochii, în zadar se roagă; către oameni mâinile tinzându‑şi, nu are cine să‑i ajute. Pentru aceasta, iubiţii mei fraţi, cunoscând scurtimea vieţii noastre, adormitului să‑i cerem odihnă de la Hristos, şi sufletelor noastre mare milă.
Deşertăciuni sunt toate cele omeneşti. Câte nu rămân după moarte! Nu merge cu noi bogăţia, nu ne însoţeşte mărirea, căci venind moartea, toate acestea pier. Pentru aceasta, lui Hristos celui fără de moarte să‑I strigăm: pe acesta ce s‑a mutat de la noi odihneşte‑l unde este locaşul tuturor celor ce se veselesc.
Unde este dezmierdarea cea lumească? Unde este nălucirea celor trecătoare? Unde este aurul şi argintul? Unde este mulţimea slugilor şi strigarea? Toate sunt ţărână, toate cenuşă, toate umbră. Ci veniţi să strigăm Împăratului celui fără de moarte: Doamne, veşnicelor Tale bunătăţi învredniceşte pe acesta ce s‑a mutat de la noi, odihnindu‑l întru fericirea cea neîmbătrânitoare.
Adusu‑mi‑am aminte de proorocul ce strigă: eu sunt pământ şi cenuşă; şi iarăşi m‑am uitat în morminte şi am văzut oase goale şi am zis: oare, cine este împăratul sau ostaşul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul? Ci odihneşte, Doamne, cu drepţii pe robul Tău.
Început şi temei mi‑a fost mie hotărârea Ta de a mă zidi; căci voind să mă faci fiinţă vie din firea cea nevăzută şi din cea văzută, ai plăsmuit trupul meu din pământ şi mi‑ai dat suflet prin insuflarea Ta cea dumnezeiască şi făcătoare de viaţă. Pentru aceasta, Hristoase, odihneşte pe robul Tău în latura celor vii şi în locaşurile drepţilor.
După chipul şi după asemănarea Ta ai plăsmuit din început pe om, şi l‑ai pus în rai să stăpânească peste făpturile Tale; dar din pizma diavolului fiind amăgit, s‑a făcut părtaş mâncării, călcător poruncilor Tale făcându‑se. Pentru aceasta l‑ai osândit să se întoarcă iarăşi în pământul din care a fost luat, Doamne, şi să‑şi ceară odihnă.
Plâng şi mă tânguiesc când gândesc la moarte şi văd în morminte frumuseţea noastră cea zidită după chipul lui Dumnezeu zăcând: grozavă, fără mărire şi fără chip. O, minune! Ce taină este aceasta, ce s‑a făcut cu noi? Cum ne‑am dat stricăciunii? Cum ne‑am înjugat cu moartea? Cu adevărat, precum este scris după porunca lui Dumnezeu, Care dă adormitului odihnă.
Cu adevărat deşertăciune sunt toate şi viaţa aceasta este umbră şi vis; că în deşert se tulbură tot pământeanul, precum a zis Scriptura: când dobândim lumea, atunci în groapă ne sălăşluim, unde împreună sunt împăraţii şi săracii. Pentru aceasta, Hristoase Dumnezeule, pe robul Tău acesta mutat de la noi odihneşte‑l, ca un iubitor de oameni.

Dracii nu cunosc inimile noastre cum socot unii dintre oameni. Dar ei cunosc multe din mișcările inimii pe baza cuvântului rostit și a mișcărilor văzute ale trupului.


Dracii nu cunosc inimile noastre  cum socot unii dintre oameni.  
Căci singurul cunoscător al inimii este cel ce știe mintea oamenilor și a zidit inimile lor pe fiecare deosebit.
Dar ei cunosc multe din mișcările inimii pe baza cuvântului rostit și a mișcărilor văzute ale trupului.
(Evagrie Monahul, Maxime şi cugetări filocalice, Editura Fotini, Galaţi, p. 141)

De-am avea mii de înaintaşi străluciţi, să ne sârguim noi înşine să întrecem virtutea acelora, ştiind că nimic nu vom dobândi de pe urma sârguinţei altora la judecata viitoare, ba aceasta ne va fi pricină de şi mai mare osândă.


Prin urmare, să nu cugetăm nimic măreţ despre neamul bun după trup, ci şi de-am avea mii de înaintaşi străluciţi, să ne sârguim noi înşine să întrecem virtutea acelora, ştiind că nimic nu vom dobândi de pe urma sârguinţei altora la judecata viitoare, ba aceasta ne va fi pricină de şi mai mare osândă. Că fiind din părinţi buni şi avându-i pildă de acasă, nici aşa nu i-am urmat ca pe nişte învăţători ai noştri. Dar mai cu seamă asta te va osândi, că, fiind urmaş al unor asemenea oameni, ai lucrat în chip nevrednic rădăcina din care te tragi.
Știind acestea, să lucrăm toate, încât să putem fi mântuiţi prin faptele noastre, ca nu cumva să ne înşelăm cu nădejdea în alţii şi atunci, la judecată să aflăm că am rătăcit degeaba, fiindcă nu ne este de nici un folos cunoştinţa aceasta.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Cateheze maritale – Omilii la căsătorie, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2006, pp. 149-150)